Mă priveşte cu suspiciune, iar eu îi zâmbesc cu inocenţă.

  — Nu-mi strica plăcerea, Anastasia, mă avertizează el cu blândeţe.

  — O să mănânc mai târziu. Pe la şapte jumătate… e bine?

  — În regulă.

  Se uită către mine şi, pe bune, trebuie să mă concentrez din răsputeri să nu mă strâmb la el.

  — Îmi vin să-mi dau ochii peste cap către tine.

  — Păi, de ce nu, fa asta şi chiar că-mi faci ziua frumoasă, spune el cu asprime.

  Mă uit la tavan.

  — Păi, o bătaie la fund m-ar trezi, presupun.

  Îmi ţugui buzele într-o contemplare tăcută. Christian rămâne cu gura căscată.

  — Pe de altă parte, nu vreau ca tu să fii tot timpul încins şi tulburat. Climatul de-aici e şi-aşa îndeajuns de fierbinte.

  Ridic din umeri cu nonşalanţă. Christian închide gura şi se străduieşte din răsputeri să se arate nemulţumit, dar eşuează mizerabil. Văd cum umorul îi licăre undeva în spatele ochilor.

  — Ca întotdeauna, eşti o provocare, domnişoară Steele. Bea-ţi ceaiul.

  Observ eticheta Twinings şi, în sinea mea, inima-mi cântă. Vezi, îi pasă, ţine să-mi atragă atenţia Vocea interioară. Stau cu faţa la ea, delectându-mă cu frumuseţea lui. O să mă satur vreodată de bărbatul ăsta?

  Când să părăsim camera, Christian îmi aruncă o bluză de trening.

  — O să ai nevoie de asta.

  Mă uit la el nedumerită.

  — Crede-mă.

  Rânjeşte, se apleacă şi mă sărută iute pe buze, după care mă apucă de mână şi ieşim.

  Afară, în răcoarea zorilor, valetul îi întinde lui Christian un set de chei de la o maşină sport cu înfăţişare spectaculoasă şi având acoperiş din prelată. Ridic o sprânceană către Christian, care îmi zâmbeşte afectat.

  — Ştii, uneori mi se pare nemaipomenit să fiu eu, spune cu un zâmbet conspirativ, dar infatuat, pe care pur şi simplu nu-l pot imita.

  E absolut adorabil când e jucăuş şi fără griji. Îmi deschide portiera cu o plecăciune exagerată şi mă urc în maşină. E într-o dispoziţie atât de bună!

  — Unde mergem?

  — O să vezi.

  Zâmbeşte când pornim la drum şi o luăm pe Savannah Parkway. Programează GPS-ul, apasă un buton de pe volan şi începe o piesă clasică.

  — Ce-i asta? întreb în timp ce suntem asaltaţi de sunetul extrem de duios a o sută de viori.

  — E din La Traviata, o operă de Verdi.

  Of, Doamne… e minunată.

  — La Traviata? Am auzit de ea. Nu-mi amintesc unde. Ce înseamnă?

  Christian îmi aruncă o privire şi zâmbeşte cu afectare.

  — Păi, literal, „femeia rătăcită”. E inspirată din cartea lui Dumas fiul, Dama cu camelii.

  — Aha. Am citit-o.

  — Mă gândeam eu.

  — Curtezana condamnată.

  Mă foiesc jenată. Oare încearcă să-mi comunice ceva?

  — Hmm, e o poveste deprimantă, bâigui eu.

  — Prea deprimantă? Vrei să alegi ceva muzică? Asta e pe iPodul meu.

  Christian are din nou pe faţă zâmbetul lui tainic. Nu-i văd iPodul pe nicăieri. Atinge pe ecranul consolei dintre noi şi, iată, apare un playlist.

  — Tu alegi.

  Zâmbeşte şi ştiu că e o provocare.

  IPodul lui Christian Grey – asta trebuie să fie interesant. Derulez lista pe ecran şi găsesc melodia perfectă. Apăs pe „play”. Nu l-aş fi crezut fan al lui Britney. Ritmul techno, mixat special pentru club, ne ia cu asalt, iar Christian dă volumul mai încet. Poate că e prea devreme: Britney în piesa ei cea mai erotică.

  — Toxic”, ei? rânjeşte Christian.

  — Nu ştiu ce vrei să spui, zic eu, mimând inocenţa.

  Zeiţa mea intimă stă pe un podium, aşteptându-şi medalia de aur. A dat muzica mai încet. Victorie!

  — N-am copiat eu cântecul ăla pe iPodul meu, spune el pe un ton relaxat şi apasă pe acceleraţie, astfel încât mă pomenesc lipită de spătarul fotoliului în timp ce maşina goneşte pe autostradă.

  Ce? Ştie ce face, nemernicul. Cine l-a copiat? Iar eu sunt nevoită s-o ascult pe Britney iar şi iar. Cine… cine?

  Cântecul se încheie şi iPodul sare la un cântec trist cu Damien Rice. Cine? Cine? Mă uit afară pe geam şi simt că-mi fierbe stomacul. Cine?

  — Leila l-a copiat, răspunde el gândului meu nerostit.

  Cum naiba reuşeşte asta?

  — Leila?

  — O fostă, care a copiat cântecul pe iPod.

  Damien îşi cântă melodia pe fundal în timp ce eu rămân împietrită. O fostă… o fostă supusă? O fostă…

  — Una dintre cele cincisprezece? întreb.

  — Da.

  — Ce s-a întâmplat cu ea?

  — Am terminat.

  — De ce?

  O, Doamne, e prea devreme pentru genul ăsta de conversaţie. Dar pare relaxat, fericit chiar, şi, mai mult, vorbăreţ.

  — A vrut mai mult.

  Are o voce scăzută, introspectivă chiar, şi lasă propoziţia să umple spaţiul dintre noi.

  — Şi tu n-ai acceptat? întreb fără să mă gândesc.

  Fir-ar să fie, chiar vreau să ştiu?

  El clatină din cap.

  — N-am vrut niciodată mai mult, până te-am întâlnit pe tine. Tresar, de-a dreptul tulburată. Nu asta vreau? El vrea mai mult. Şi el vrea! Zeiţa mea intimă a coborât de pe podium cu un salt mortal pe spate şi acum face roata în jurul stadionului. Nu e vorba numit! despre mine.

  — Ce s-a întâmplat cu celelalte paisprezece? întreb.

  Dumnezeule, e dispus să vorbească – profită de ocazie.

  — Vrei o listă? Divorţate, decapitate, moarte?

  — Nu eşti Henric al VIII-lea.

  — OK. Fără vreo ordine anume, n-am avut relaţii pe termen lung decât cu patru femei, în afară de Elena.

  — Elena?

  — Pentru tine e doamna Robinson.

  Abia schiţează zâmbetul lui tainic.

  Elena!