Mama mă-sii! întruchiparea răului are un nume, şi unde mai pui că are o sonoritate străină. Îmi vine în minte viziunea unei vampe splendide, cu pielea palidă, cu părul ca pana corbului şi buze rubinii, şi ştiu că e frumoasă. Nu trebuie să insist. Nu trebuie să insist.

  — Ce s-a întâmplat cu cele patru? întreb, ca să-mi abat gândurile.

  — Atât de curioasă, atât de însetată de informaţii, domnişoară Steele, mă dojeneşte el în joacă.

  — Serios, domnule „Când-îţi-vine-ciclul”?

  — Anastasia – un bărbat trebuie să ştie lucrurile astea.

  — Pe bune?

  — Eu, da.

  — De ce?

  — Pentru că nu vreau să rămâi gravidă.

  — Nici eu! Măcar câţiva ani de-acum încolo.

  Christian clipeşte, surprins, după care se relaxează vizibil. OK. Christian nu vrea copii. Acum sau niciodată. Sunt tulburată în urma accesului său neaşteptat şi fără precedent de candoare. Să fie de la dimineaţa timpurie? Ceva în apa din Georgia? Aerul din Georgia? Ce altceva mai vreau să ştiu? Carpe diem.

  — Deci, cu celelalte patru ce s-a întâmplat? întreb.

  — Una a cunoscut pe altcineva. Celelalte trei voiau… mai mult. Pe atunci nu îmi ardea de mai mult.

  — Şi celelalte? insist.

  Se uită la mine scurt şi clatină din cap.

  — Pur şi simplu, n-a mers.

  Oho, o mulţime de informaţii de procesat. Mă uit în oglinda laterală a maşinii şi remarc pata de roz şi acvamarin de pe cerul din spatele maşinii. Zorii ne urmăresc.

  — Unde mergem? întreb, nedumerită, privind în faţă la Interstate 95.

  Ne îndreptăm spre sud, asta e tot ce ştiu.

  — Un aerodrom.

  — Sper că nu ne întoarcem în Seattle?

  Tresar, alarmată. Nici măcar nu mi-am luat la revedere de la mama. Dumnezeule, mă aşteaptă la cină. Râde.

  — Nu, Anastasia, o să ne desfătăm cu a doua dintre distracţiile mele preferate.

  — A doua? îl întreb nedumerită.

  — Da. Pe prima, ţi-am spus-o de dimineaţă.

  Mă uit la profilul lui splendid, încruntându-mă şi scormonindu-mi creierul.

  — Să mă desfăt cu tine, domnişoară Steele. Asta trebuie să fie în fruntea listei. În orice fel pot să te am.

  Oh.

  — Ei bine, şi pe lista mea de priorităţi perverse şi distractive chestia asta e pe un loc fruntaş, bâigui eu roşind.

  — Încântat să aud asta, răspunde el sec.

  — Deci, cum e cu aerodromul?

  Îmi zâmbeşte şi-mi spune.

  — Planorism.

  Termenul parcă-mi sună cunoscut. L-a mai pomenit o dată.

  — Vom porni în urmărirea zorilor, Anastasia.

  Se întoarce şi îmi zâmbeşte larg în timp ce GPS-ul îl îndeamnă să facă la dreapta spre ceea ce pare a fi un complex industrial. Opreşte lângă o clădire mare şi albă cu un indicator pe care scrie ASOCIAŢIA DE PLANORISM BRUNSWICK.

  Planăm? O să zburăm cu planorul?

  Opreşte motorul maşinii.

  — Eşti pregătită pentru asta? întreabă el.

  — Cine pilotează, tu?

  — Da.

  — Da, te rog!

  N-am nici o ezitare. Zâmbeşte şi, aplecându-se, mă sărută.

  — Altă premieră, domnişoară Steele, spune în timp ce se dă jos din maşină.

  Premieră? Ce fel de premieră? Prima oară când pilotează un planor… Uau! Nu – a spus că a mai făcut-o. Mă relaxez. Ocoleşte maşina şi-mi deschide portiera. Cerul s-a preschimbat într-un opal subtil, licărind şi strălucind discret din spatele unor nori care par desenaţi de copii. Zorii sunt deasupra noastră.

  Luându-mă de mână, Christian mă duce pe o pistă unde sunt parcate mai multe avioane. Lângă ele ne aşteaptă un bărbat ras în cap şi cu o privire dură, însoţit de Taylor.

  Taylor! Oare Christian nu pleacă nicăieri fără omul ăsta? îi zâmbesc radios, iar el îmi răspunde cu un zâmbet amabil.

  — Domnule Grey, dânsul este pilotul dumneavoastră de remorcare, domnul Mark Benson, spune Taylor.

  Christian şi Benson îşi strâng mâinile şi încep o conversaţie ce pare foarte tehnică, despre viteza şi direcţia vântului, şi altele asemenea.

  — Salut, Taylor, murmur eu sfioasă.

  — Domnişoară Steele. Mă salută cu o mişcare a capului, iar eu mă încrunt. Ana, se corectează el. În ultimele zile, a fost un adevărat coşmar. Mă bucur că ne aflăm aici, îmi destăinuie el pe un ton conspirativ.

  Oh, asta e chiar o veste! De ce? Cu siguranţă că nu din cauza mea! Joia revelaţiilor! Trebuie să fie ceva în apa din Savannah care-i face pe bărbaţii ăştia să devină ceva mai deschişi.

  — Anastasia, mă cheamă Christian. Vino.

  Îmi întinde mâna.

  — Ne vedem mai târziu.

  Îi zâmbesc lui Taylor care, după ce mă salută scurt, se întoarce în parcare.

  — Domnule Benson, ea e iubita mea, Anastasia Steele.

  — Încântat să vă cunosc, murmur eu în timp ce ne strângem mâinile.

  Benson îmi adresează un zâmbet năucitor.

  — Asemenea, spune el şi îmi dau seama după accent că e britanic.

  Luându-l pe Christian de mână, simt în pântec cum îmi creşte senzaţia de excitare. Uau… zbor cu planorul! Îl urmăm pe Mark Benson către pistă. El şi Christian poartă o conversaţie tehnică. Prind şi eu esenţa. Vom zbura cu un Blanik L-23, care se pare că e mai bun decât L-13, deşi disputa nu e tranşată definitiv. Benson va zbura cu un Piper Pawnee. De cinci ani pilotează avioane de tracţiune. Toate astea nu înseamnă nimic pentru mine, dar e o plăcere să te uiţi la Christian, care e atât de animat şi de în elementul lui.

  Avionul propriu-zis e lung şi vopsit în alb cu dungi oranj. Are o carlingă mică, cu două locuri, una în faţa celeilalte. Este ataşată cu un cablu lung şi alb de un avion mic, convenţional, cu o singură elice. Benson deschide cupola transparentă şi mare a Perspex-ului, care încadrează carlinga, ceea ce ne permite