— Mai întâi, trebuie să vă prindeţi paraşuta.

  Paraşuta!

  — Lasă că mă ocup eu de asta, îl întrerupe Christian şi ia harnaşamentul de la Benson, care îi zâmbeşte ascultător.

  — O să aduc nişte balast, zice Benson şi se duce la avion.

  — Îţi cam place să mă legi de tot felul de lucruri, observ eu sec.

  — Domnişoară Steele, habar n-ai. Uite, pune-ţi harnaşamentul ăsta.

  Fac cum mi se spune, sprijinindu-mă cu o mână de umărul Iul. Christian îşi rigidizează un pic postura, fără să se mişte. De îndată ce îmi vâr picioarele în bucle, îmi ridică paraşuta sus şi îmi bagă mâinile printre curelele de la umeri. Cu îndemânare, strânge harnaşamentul şi întinde toate curelele.

  — Aşa, e bine, spune el cu blândeţe, dar ochii în scânteiază. Mal ai legătura pentru păr de ieri?

  Încuviinţez din cap.

  — Vrei să-mi prind părul?

  — Da.

  Mă conformez rapid solicitării lui.

  — Gata, poţi să urci, îmi ordonă Christian.

  E în continuare la fel de autoritar. Dau să mă urc pe locul din spate.

  — Nu, în faţă. Pilotul stă în spate.

  — Dar o să poţi vedea?

  — Fără probleme, zice rânjind.

  Nu cred că l-am văzut vreodată atât de fericit – autoritar, dar fericit. Mă urc în avion, aşezându-mă în fotoliul din piele. E surprinzător de confortabil. Christian se apleacă, îmi trage harnaşamentul peste umeri, scoate dintre picioarele mele cureaua inferioară şi o prinde cu catarama care-mi stă pe burtă. Strânge bine toate celelalte curele.

  — Hmm, de două ori în aceeaşi dimineaţă, sunt un bărbat norocos, îmi şopteşte el şi mă sărută repede. N-o să dureze mult – douăzeci, maxim treizeci de minute. Curenţii termici nu sunt grozavi în perioada asta a dimineţii, dar la ora asta acolo sus e absolut uluitor. Sper că nu eşti neliniştită.

  — Sunt nerăbdătoare, zic şi zâmbesc din toată inima.

  De unde-mi vine rânjetul ăsta ridicol? De fapt, o parte din mine e îngrozită. Zeiţa mea intimă s-a pitit sub o pătură în spatele canapelei.

  — Bun, zice el zâmbindu-mi şi mângâindu-mi faţa, după care dispare.

  Aud şi simt nişte mişcări în timp ce se urcă în spatele meu. Bineînţeles că m-a prins în hamuri atât de strâns, încât nu mă pot mişca să-l văd… tipic! Suntem la foarte mică înălţime deasupra solului. În faţa mea e un tablou cu cadrane, pârghii şi o manetă. Nu mă ating de nimic.

  Mark Benson apare cu un zâmbet optimist şi-mi controlează curelele, după care verifică podeaua carlingii. Cred că acolo e balastul.

  — Da, e în regulă. Prima oară? mă întreabă.

  Sunt bucuroasă că n-am mâncat nimic. Sunt mai mult decât agitată şi nu cred că stomacul meu ar fi suportat prea bine mâncarea, agitaţia şi decolarea. Încă o dată, mă încredinţez mâinilor pricepute ale acestui bărbat frumos. Mark închide capacul carlingii, se duce la avionul din faţă şi se urcă în el.

  Elicea avionului Piper porneşte, iar stomacul meu se revoltă. Dumnezeule… chiar fac asta. Mark Benson rulează lent pe pista de decolare şi, când cablul preia efortul, resimţim şocul pornirii de pe loc. Am plecat. Aud un schimb de interpelări în staţia radio din spate. Cred că Mark vorbeşte cu turnul de control – dar nu-mi dau seama ce spune. Prindem şi noi viteză odată cu Piperul. Aeroplanul se hurducăie şi în faţa noastră avionul monomotor încă n-a părăsit solul. Doamne, vom reuşi să ne ridicăm? Şi deodată stomacul îmi dispare din gât şi cade liber prin corpul meu până la sol – suntem în aer.

  — Am decolat, iubito! strigă Christian din spatele meu.

  — Şi suntem doar noi doi în carlingă.

  Nu aud decât şuieratul vântului care bate în jur şi huruitul îndepărtat al motorului Piper-ului.

  Mă ţin atât de strâns de marginea scaunului, încât mi s-au albit degetele. Ne îndreptăm spre vest, înspre interiorul continentului, departe de soarele care răsare, câştigăm înălţime şi trecem peste câmpii, păduri, case şi Interstate 95.

  Maaamă! E absolut uluitor, doar cerul e deasupra noastră. Lumina este extraordinară, difuză şi cu o nuanţă caldă, şi-mi amintesc cum José trăncănea despre „ora magică”, acel moment al zilei pe care fotografii îl adoră – ăsta e… imediat după zori, iar eu trăiesc acest moment împreună cu Christian.

  Brusc, îmi amintesc de expoziţia lui José. Hmm. Trebuie să-i spun lui Christian. Mă întreb în treacăt cum o să reacţioneze. Dar amân grija asta pentru mai târziu, în clipa asta vreau să mă bucur de zbor. Crescând altitudinea, îmi pocnesc urechile, iar solul rămâne tot mai jos. E atât de paşnic totul. Înţeleg pe deplin de ce-i place aici, sus. Departe de BlackBerry şi de toate presiunile de la locul de muncă.

  Staţia radio se trezeşte la viaţă, iar Mark ne aminteşte că ne aflăm la nouă sute de metri. Dumnezeule, mi se pare mult. Mă uit în jos, la sol, şi observ că nu mai pot să disting clar nimic.

  — Decuplare, spune Christian în staţie şi deodată Piper-ul dispare şi, simultan, încetează şi senzaţia că suntem tractaţi. Plutim, plutim deasupra Georgiei.

  Doamne, Dumnezeule – ce emoţionant e! Aeroplanul se înclină şi se întoarce când aripa se lasă în jos, iar noi ne îndreptăm în spirală către soare. Icar. Asta e. Zbor aproape de soare, dar el e cu mine şi mă călăuzeşte. Înţelegerea acestui fapt mă face să tresar surprinsă. Plutim în spirală şi panorama în lumina acestei dimineţi este spectaculoasă.

  — Ţine-te bine! strigă el şi plonjăm din nou – doar că de data asta nu se mai opreşte.

  Deodată, sunt cu capul în jos, privind la sol prin acoperişul transparent al carlingii.

  Ţip zgomotos, braţele se despart de corp cu un gest automat, şi mă sprijin cu palmele răşchirate pe Perspex ca să nu cad. Îl aud râzând. Ticălosul! Dar