la distanţă, chiar dintr-o perspectivă cosmică. Exact acelaşi lucru am încercat să-l fac şi cu tine, Carolyn, ori de câte ori te-am rugat să te gândeşti la ceva din lungul ghem al evenimentelor vieţii tale. Clientul tău a devenit una cu aceste probleme – şi-a pierdut senzaţia de continuitate a eului care trăieşte aceste evenimente, ce constituie doar o mică frântură a existenţei sale. Iar ceea ce înrăutăţeşte lucrurile e presupunerea lui că nefericirea actuală o să fie permanentă – tot timpul la fel. Bineînţeles, asta e o caracteristică a depresiei – combinaţia de tristeţe şi pesimism.

  — Şi cum am putea interveni?

  — Păi, sunt mai multe posibilităţi. De exemplu, din ce mi-ai povestit, e clar că succesul şi eficienţa sunt componente centrale ale identităţii lui. Probabil că acum se simte complet neajutorat şi e îngrozit de ce i se întâmplă. În realitate, a pierdut din vedere faptul că are mai multe opţiuni şi că acestea îi dau puterea de a se schimba. Trebuie ajutat să înţeleagă că situaţia grea în care se găseşte nu este efectul unui destin predeterminat, ci rezultatul propriilor sale alegeri – de pildă, faptul că a ales să venereze banii. Dacă acceptă că el a fost cel care a creat situaţia asta, atunci poate fi făcut să înţeleagă că are puterea de a ieşi din ea: alegerile lui l-au băgat în asta, tot alegerile lui o să-l scoată. Sau, a continuat Ernest, probabil că scapă din vedere evoluţia firească a suferinţei lui actuale – că acum există, că a avut un început şi că va avea un sfârşit. Poate chiar poţi trece în revistă momente din trecut, când a simţit la fel de multă furie şi suferinţă, şi apoi să-l ajuţi să-şi amintească felul în care acestea s-au domolit – la fel cum o să se domolească şi suferinţa de acum, şi să conştientizeze că la un moment dat aceasta va rămâne doar o amintire ştearsă.

  — Bine, bine, Ernest. Minunat. Carol îşi lua frenetic notiţe. Ce altceva?

  — Păi, spui că e terapeut. Atunci mai există anumite pârghii. Când tratez terapeuţi, deseori descopăr că mă pot folosi de cunoştinţele lor profesionale pentru a-i ajuta. E o metodă bună pentru a-i face să se detaşeze, să se privească pe ei înşişi de la o distanţă mai mare.

  — Cum faci asta?

  — O metodă simplă e să-l rogi să-şi imagineze că un pacient cu aceleaşi probleme intră la el în cabinet. Ce i-ar spune pacientului? Întreabă-l: „Ce ai crede despre pacientul ăsta? Cum l-ai putea ajuta?”

  Ernest a aşteptat până când Carol a întors pagina, continuând să-şi ia notiţe.

  — Fii pregătită ca el să se enerveze. De obicei, când terapeuţii au o mare suferinţă, sunt la fel ca restul oamenilor: vor să fie îngrijiţi, nu obligaţi să-şi fie propriul terapeut. Dar fii perseverentă… e o metodă eficientă, e o tehnică bună. În meseria mea e ceea ce s-ar numi „dragoste dură”.

  Dragostea dură nu e punctul meu forte, a continuat Ernest. Fostul meu supervizor obişnuia să-mi spună că eu, în general, optez pentru gratificarea imediată, dată de iubirea pacienţilor mei, şi nu pentru gratificarea mai însemnată, dată de faptul că-i observ cum se vindecă. Cred – nu, ştiu – că avea dreptate. I-am rămas dator pentru asta.

  — Şi aroganţa? a întrebat Carol, ridicându-şi privirea de pe notiţele ei. Clientul meu e atât de arogant, de grandoman şi de competitiv, încât nu are nici un prieten.

  — De obicei, metoda cea mai bună e „pe dos”: grandoarea lui ascunde probabil o imagine de sine plină de îndoieli, de ruşine şi de auto-desconsiderare. Oamenii aroganţi, care cer prea mult de la ei înşişi, cred că trebuie să aibă succese mai mari decât se aşteaptă lumea de la ei, pentru a se simţi mulţumiţi cât de cât. Aşa că, în locul tău, n-aş vrea să profit de grandomania sau de iubirea lui de sine. În schimb, concentrează-te pe dispreţul lui faţă de propria-i persoană…

  — Şşt. Carol a ridicat o mână, făcându-i semn să vorbească mai rar, pentru ca ea să-şi poată lua notiţe. După ce a terminat, el a întrebat:

  — Ce altceva?

  — Preocuparea lui faţă de bani, a spus Carol, şi faţă de statutul de persoană sus-pusă. Plus izolarea şi obtuzitatea lui. Parcă soţia şi familia lui n-ar juca nici un rol în viaţa sa.

  — Păi, ştii, nimănui nu-i place să fie escrocat, dar pe mine mă frapează reacţia disproporţionată a clientului tău: atâta panică, atâta groază… de parcă în joc ar fi chiar propria-i viaţă, de parcă fără bani el n-ar mai fi nimic. Aş fi înclinat să mă întreb care sunt originile acestui mit personal – şi, întâmplător, eu, în mod deliberat şi repetat, spun despre asta că e un „mit.” Când a creat el mitul ăsta? Vocea cui l-a îndrumat? Mi-ar plăcea să aflu mai multe despre atitudinea părinţilor lui faţă de bani. E important pentru că, din ce îmi spui tu, veneraţia lui pentru statut e aceea care i-a venit de hac – pare că un escroc deştept s-a prins de chestia asta şi s-a folosit de ea pentru a-l prinde în capcană. E un paradox, a continuat Ernest. Clientul tău – am fost cât pe-aci să spun pacient – consideră că escrocheria l-a ruinat, şi totuşi, dacă eşti în stare să-i dai sfaturi corecte, escrocheria asta poate fi salvarea lui. Ar putea fi cel mai bun lucru care i s-a întâmplat vreodată!

  — Dar cum să fac asta?

  — Eu l-aş ruga să privească foarte adânc înăuntrul său şi să-şi dea seama dacă esenţa lui, miezul lui, crede că scopul existenţei sale este să strângă bani. Uneori îi rog pe pacienţii de genul ăsta să se proiecteze în viitor – până în clipa morţii, să se vizualizeze la propria lor înmormântare chiar să-şi imagineze propriul mormânt şi să compună un epitaf. Ce ar simţi clientul tău dacă pe piatra