— Un exerciţiu înfricoşător, a spus Carol. Îmi aminteşte de exerciţiul ăla cu linia vieţii, pe care m-ai rugat odată să-l fac. Poate că ar trebui să-l fac şi pe ăsta… dar nu astăzi… n-am terminat cu întrebările despre clientul meu. Spune-mi, Ernest, ce zici de indiferenţa lui faţă de nevastă-sa? Întâmplător, am auzit că este posibil ca ea să aibă un amant.

  — Aceeaşi strategie. L-aş întreba ce i-ar spune el unui pacient care este atât de indiferent faţă de persoana cea mai apropiată lui. Roagă-l să-şi imagineze viaţa fără ea. Şi ce s-a întâmplat cu latura sexuală? Unde a dispărut? Unde s-a evaporat? Şi nu-i ciudat cum de pare mult mai dornic să-şi înţeleagă pacienţii, nu pe soţia lui? Spui că şi el e terapeut, dar că ridiculizează calificarea şi tehnicile folosite de ea? Păi, eu l-aş confrunta făţiş cu asta cât de dur aş putea. Pe ce se bazează ridiculizarea? Sunt convins că nu pe dovezi solide.

  — Hai să vedem, ce mai e? În ce priveşte faptul că nu-i apt de muncă – dacă situaţia nu se îmbunătăţeşte, poate că o pauză de o lună sau două le-ar face bine şi lui, şi pacienţilor. Probabil că cel mai bun mod de a-şi petrece această vacanţă ar fi să se ducă undeva cu soţia lui. Sau poate că ar trebui să consulte un consilier de cuplu şi să încerce câteva exerciţii de ascultare. Cred că unul dintre cele mai bune lucruri care s-ar putea întâmpla ar fi dacă el i-ar permite, chiar şi cu metodele pe care le dispreţuieşte, să-l ajute.

  — O ultimă întrebare…

  — Nu acum, Carolyn, nu mai avem timp… iar eu mi-am epuizat ideile. Dar hai să mai zăbovim doar un minut, să examinăm şedinţa de azi. Spune-mi cum te simţi, având în vedere discuţia noastră de astăzi? Ce simţi faţă de relaţia noastră? Iar azi vreau să aud tot adevărul. Eu am fost sincer cu tine. Fii şi tu sinceră cu mine.

  — Ştiu că ai fost. Şi mi-ar plăcea să fiu şi eu sinceră… dar nu ştiu cum să spun… mă simt spăşită… sau poate „privilegiată” e termenul potrivit. Şi simt că cineva are grijă de mine. Şi că mi se acordă încredere. Iar sinceritatea ta mă împiedică să ascund de tine…

  — Ce să ascunzi?

  — Uită-te la ceas. Am depăşit timpul. Data viitoare! Carol s-a ridicat să plece.

  La uşă a fost un moment jenant. Trebuia să inventeze un alt mod de a-şi lua rămas-bun unul de la celălalt.

  — Ne vedem joi, a spus Ernest şi a întins mâna pentru a i-o strânge, într-un gest formal, pe a ei.

  — Nu sunt pregătită pentru asta, a zis Carol. Deprinderile proaste dispar greu. Mai ales renunţarea bruscă la droguri. Hai s-o tăiem mai lent. Ce zici de o îmbrăţişare părintească?

  — Te mulţumeşti cu una avunculară?

  — Cum adică „avunculară”?

  Douăzeci şi opt

  Fusese o zi grea la cabinet. Marshal îşi târa picioarele spre casă, pierdut în reverie. Se văzuse cu nouă pacienţi în ziua aceea. Nouă ori o sută şaptezeci şi cinci de dolari. O mie cinci sute şaptezeci şi cinci. Cât mai avea până să recupereze cei nouăzeci de mii de dolari? Cinci sute de şedinţe. Şaizeci de zile pline la cabinet. Peste douăsprezece săptămâni de muncă. Douăsprezece săptămâni de tras la jug, muncind pentru împuţitul ăla de Peter Macondo! Fără să mai pună la socoteală cheltuielile curente: chiria cabinetului, taxele profesionale, asigurarea de malpraxis, autorizaţia de liberă practică. Fără a mai pomeni de onorariile irosite pentru şedinţele contramandate în primele două săptămâni de după escrocherie. Nici cele cinci sute pe care le-a stors de la el detectivul. Fără a mai ţine seama nici de faptul că Wells Fargo îşi revenise săptămâna trecută şi crescuse cu patru puncte de când vânduse acţiunile! Sau de onorariul avocatului! Carol îi merită, se gândea Marshal, deşi nu înţelege faptul că un bărbat nu poate trece atât de uşor peste aşa ceva. Am de gând să-l spânzur pe ticălosul ăla, chiar dacă ăsta va fi ultimul lucru pe care-l fac!

  Marshal a intrat tropăind în casă şi, ca de obicei, şi-a lăsat servieta în pragul uşii şi a fugit la nou-instalata lui linie telefonică, pentru a-şi verifica mesajele. Voilŕ! Ce semeni, aia culegi! Primise un mesaj pe robotul telefonic.

  — Alo, am văzut anunţul tău pe monitorul APA – de fapt, nu anunţul, avertismentul tău. Sunt psihiatru în New York City şi mi-ar plăcea să obţin mai multe informaţii despre pacientul pe care îl descrii. Pare a fi una dintre persoanele pe care le tratez. Te rog, sună-mă acasă, la 212-555-7082, în seara asta. La orice oră.

  Marshal a format numărul şi a auzit un „Alo” la celălalt capăt al firului, un „Alo” care, Doamne ajută, avea să-l conducă direct la Peter.

  — Da, a răspuns Marshal, am primit mesajul tău. Spui că tratezi pe cineva care seamănă cu persoana pe care am descris-o în anunţ. Îmi poţi spune mai multe despre ea?

  — Un minut, te rog, a zis interlocutorul. Stai puţin. Cine eşti? Înainte de a-ţi spune ceva, trebuie să ştiu cine eşti.

  — Sunt psihiatru şi psihanalist în San Francisco. Dar tu?

  — Sunt psihiatru şi practic în Manhattan. Am nevoie de mai multe informaţii despre anunţul tău. Ai folosit cuvântul pericol.

  — Şi vorbesc serios. Bărbatul ăsta e un escroc şi, dacă îl tratezi, eşti în pericol. Seamănă cu pacientul tău?

  — Nu am libertatea – cunoşti regulile profesionale de confidenţialitate – să discut cu un străin despre pacientul meu.

  — Ai încredere în mine, las-o baltă cu regulile – asta e o situaţie de criză, a zis Marshal.

  — Aş prefera ca mai întâi să-mi spui tot