Füsun continua să fumeze ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic, în vreme ce proiectorul unui vapor se plimba, în noapte, pe suprafaţa valurilor măturate de vântul de miazănoapte.

Am privit-o în ochi îndelung, iar ea, la rândul ei, nu şi-a ferit ochii de mine. M-a făcut să simt o clipă, în vreme ce-mi arunca o căutătură aproape orgolioasă, sfidătoare, că tot ceea ce trăise în ultimii doi ani şi ceea ce aştepta ea de la viaţă era cu mult mai măreţ şi mai primejdios decât moftul acela, datorat unui actor cherchelit.

         Apoi, Tarik Bey a ţinut isonul cântecului ce răsuna dinspre cazinoul Giuvaierul - De ce am iubit-o pe femeia aceea crudă de Selahattin Pinar -, legănându-şi paharul cu rachiu din

mână şi clătinând din cap, într-o atmosferă nespus de încărcată. Noi, ceilalţi, i-am ţinut hangul, dându-ne seama că ne simţeam foarte bine împărtăşind tristeţea sugerată de cântec.

Cu mult mai târziu, la miezul nopţii, în timp ce cântam cu toții în maşină, pe drumul de întoarcere, părea că dăduserăm uitării întâmplarea de la începutul serii.

6 1

A privi

         Eu nu dădusem însă nicidecum uitării trădarea lui Füsun. Era limpede că, văzând-o mereu la Pelurul, Tahir Tan se amorezase de ea şi făcuse în aşa fel încât Hayati Visul şi

Muzaffer Bey să-i ofere roluri în diverse filme. Sau, şi mai plauzibil, Hayati Visul şi Muzaffer Bey băgaseră de seamă interesul pe care i-l arăta Tahir Tan şi, tocmai de aceea, îi propuseseră nişte roluri. Pricepusem totodată, după expresia ruşinată care i se ivise pe chip după plecarea lui Tahir Tan, că Füsun îi încurajase în această privinţă, dacă nu făcuse chiar mai mult.

         Cu ocazia următoarei mele vizite la familia Keskin, privirile ei ofensate şi mânioase m-au făcut să intuiesc că, după seara aceea petrecută la restaurantul Tihna din Tarabya, în vara

anului 1977, i se interzisese să mai păşească prin locurile din Beyoglu frecventate de oamenii de film, îndeosebi pe la Pelurul. Când ne-am revăzut mai târziu la Lămâia Film, Feridun mi-a spus că tanti Nesibe şi Tarik Bey fuseseră neliniştiţi de cele întâmplate. Lui Füsun îi era foarte greu să se mai ducă pe la Pelurul. Îi fuseseră impuse restricţii până şi în privinţa întâlnirilor cu prietenele ei din cartier. Înainte de-a ieşi în oraş, era obligată să ceară consimţământul mamei

ei, ca o tânără nemăritată. Îmi aduc aminte că măsurile acestea dure, care nu s-au prelungit multă vreme, au făcut-o foarte nefericită pe Füsun. Feridun o consola spunându-i, cu vorbe măiestrite, că nici el n-avea să se mai ducă pe la Pelurul. Ştiam amândoi foarte bine că trebuia să începem turnarea filmului de artă al lui Feridun şi că doar în felul acesta am fi putut-o face fericită.

         Numai că nici scenariul filmului nu era pregătit să treacă de Comitetul de Cenzură şi nici Feridun n-ar fi reuşit să-l pună la punct prea curând, după cum aveam eu senzaţia. Îmi dădeam seama, din discuţiile pe care le purtam în camera din spate în timp ce contemplam pescăruşul pe care începuse să-l picteze de curând, că şi Füsun simţea acest lucru, plină

de luciditate şi amărăciune, faptul care mă mâhnea. Cum nu-mi plăcea să asist la întrebările mânioase, la revolta ei, începusem s-o întreb mai rar „cum mai e cu noul tablou“ – îi puneam această întrebare doar când era veselă şi când îmi dădeam seama că, odată ajunşi în camera din spate, urma să discutăm într-adevăr despre imaginea pescăruşului.

         De cele mai multe ori o vedeam posomorâtă, aşa încât nici n-o mai întrebam dacă pictura cu pescăruşul avansa sau nu, ci stăteam doar acolo, aşezat, percepându-i mânia din

priviri. Când simţea din tot sufletul că putea să comunice cu mine din priviri, Füsun îmi arunca o căutătură ceva mai aparte. Chiar dacă ne duceam în camera din fund pentru

patru-cinci minute, ca să ne uităm la pictură, cea mai mare parte a serii se scurgea sub semnul privirilor ei şi al eforturilor mele de-a le descifra tâlcul. Încercam să ghicesc, de cele mai multe ori, după felul în care mă fixa, ce anume gândea despre mine şi viaţă ori ce simţăminte încerca. În scurtă vreme m-am consacrat temeinic obiceiului de-a comunica cu ea din ochi, pe care-l dispreţuiam cândva, ajungând repede la adevăratele abilităţi în această privinţă.

         Când mă duceam cu prietenii la cinematograf, în tinereţe, sau când mergeam cu toţii la restaurant, sau când ne duceam să ne plimbăm pe insulă, primăvara, iar vreunul dintre noi

spunea, în timp ce ne aflam în salonul de sus al vaporului, „domnilor, fata de acolo se uită la noi !“, eram întotdeauna îndoit de asemenea vorbe, pe câtă vreme alţii erau cuprinşi de surescitare. Pentru că, de fapt, în locurile aglomerate, fetele se uitau foarte rar la bărbaţii din jur, iar dacă se uitau şi li se-ncrucişau privirile, îşi fereau imediat ochii, înspăimântate, de parcă ar fi dat de foc, şi nu se mai întorceau într-acolo. În primele luni când începusem să mă duc la familia Keskin, la cină, Füsun îşi ferea ochii de mine tocmai în acest fel, de parcă s~ar fi confruntat cu focul, ori de câte ori ni se-ntâlneau privirile pe neașteptate în timp ce stăteam

cu toţii la masă şi ne uitam la televizor. Simțeam că era vorba de gestul pe care-l făceau tinerele turcoaice când se-ntâlneau pe stradă cu vreun necunoscut şi nu~mi făcea nici o plăcere. Dar mai apoi am început să chibzuiesc că Füsun făcea gestul acela, la masă, tocmai ca să mă-ntărâte. Abia începeam să mă iniţiez în arta schimbului de priviri...

         Mi se-ntâmplase rareori să văd pe străzile Istanbulului ori prin magazine şi pieţe femei, fie ele cu capul descoperit ori cu basmale, care să se uite la bărbaţi, necum să mai încerce să le prindă şi privirile - chiar şi în Beyoglu. Pe de altă parte, lăsându-i la o parte pe cei mai mulţi dintre concetăţenii mei, care se căsătoreau apelând la peţitoare, îi auzisem pe foarte mulţi dintre cei care se căsătoriseră alegându-şi ei înşişi partenerul sau partenera,