cunoscuseră, ,,ne-am înţeles mai întâi din priviri“. În ciuda faptului că părinţii mei se căsătoriseră cu pețitoare, până şi mama pretindea că se-nţelesese cu tata văzându-se şi plă-

cându-se de la distanţă, doar din priviri, fără a-şi vorbi, la un bal la care participase şi Atatürk. Cât despre tata, acesta-mi spusese, deşi n-o contrazisese pe mama, că participaseră odată la un bal la care se afla şi Atatürk, dar că, din păcate, în seara aceea nu izbutise s-o vadă pe mama, pe atunci în vârstă de şaisprezece ani, care purta o rochie cochetă şi mănuşi albe, aşa încât, după aceea, nu şi-o amintise deloc.

         Am înţeles, de fapt, târziu, după treizeci de ani, şi asta datorită lui Füsun - poate şi pentru că mi-am petrecut o parte din tinereţe în America - sensul pe care-l îmbracă

schimbul de priviri într-o lume ca a noastră, în care femeia şi bărbatul nu se cunosc şi nu se văd niciodată în afara familiei... Am recunoscut însă foarte bine valoarea lucrului pe care-l pricepusem şi m-am simţit mereu pătruns de profunzimea lui. Füsun mă privea întocmai ca femeile din vechile miniaturi iraniene sau ca femeile din scenele de fotoroman ori de film ale acelor ani. Sarcina mea nu era să mă uit în gol la televizor, în timp ce stăteam la masă în faţa ei, ci să descifrez privirile frumoasei mele. După o vreme însă, Füsun îşi ferea ochii brusc, aşa cum fac fetele rușinoase, ori de câte ori ni se-ncrucişau privirile - poate pentru că-mi descoperise această plăcere şi voia să mă pedepsească.

         Nu voiam nici să-mi amintesc, nici să-i aduc ei aminte de trăirile noastre comune atâta vreme cât ne aflam la masa familiei, ba mai mult, la început îi dădeam dreptate, gândindu-mă că era furioasă pentru că nu izbutiserăm s-o transformăm în vedetă de film. După o vreme însă, faptul că se ferea atât de mult de privirea mea, că, după minunatele partide de dragoste de pe vremuri, se purta ca o fecioară care dădea ochii cu un bărbat străin, pe care nu-l cunoscuse niciodată până atunci, a-nceput să mă scoată din sărite. Faptul că ni se petreceau ochii când nu se sinchisea nimeni de noi, adică în timp ce luam masa de seară, privind absenţi

la televizor, sau, dimpotrivă, în timp ce sfâşietoarea scenă de despărţire din serialul sentimental de pe ecran ne umezea privirile, mă, făcea fericit şi-mi dădeam seama, bucuros, că venisem acolo în seara aceea tocmai pentru întâlnirea acea din priviri. Insă Füsun se comporta de parcă n-ar fi perceput deloc miracolul acelei clipe şi-şi ferea privirile în lături, iar

lucrul acesta îmi frângea inima.

         Oare nu ştia că mă aflam acolo pentru că nu puteam uita cât de fericiţi fuseserăm împreună cândva ? Simțeam că după aceea pricepea, din privirile mele, că mă lăsasem purtat de asemenea gânduri şi că mă ofensa comportamentul ei. Sau poate că doar îmi închipuiam acest lucru...

         Lumea aceasta confuză pe care mi-o deschideau sentimentele şi reveria a fost a doua descoperire majoră cu care m-am confruntat când am deprins treptat, graţie lui Füsun,

subtilităţile artei de a privi. Desigur că schimbul de priviri este o modalitate de a ne explica din ochi, fără vorbe, adresându-ne celui aflat în faţa noastră. Dar atât ceea ce exprimam, cât şi ceea ce era exprimat purta amprenta unei profunde confuzii, care ne făcea plăcere. Nu pricepeam întru totul ce anume îmi transmitea Füsun din priviri şi, dupã o vreme, îmi dădeam seama că ceea ce exprima ea era chiar privirea ei. Simțeam, chiar dacă la-nceput arareori, după privirile ei viguroase, pline de expresivitate, care deveneau, pentru o clipă, intense, mânia, fermitatea, furtunile care-i răvăşeau sufletul, aşa încât încercam o clipă de confuzie şi, parcă, mă trăgeam înapoi. Faptul că mai apoi, când la televizor îşi făcea apariţia câte ceva care ne trimitea la amintirile noastre comune ca, de pildă, o pereche care se săruta, şi când voiam

să-i întâlnesc privirile, îşi ferea ochii fără a-mi oferi vreo compensație, ba chiar se-ntorcea pe jumătate cu spatele, mă revolta. Atunci mi-am format deprinderea de-a o privi insistent, cu încăpăţânare, fără a-mi desprinde o clipă ochii de la ea.

         Îmi aţinteam ochii în ochii ei şi-o priveam îndelung, scrutător. Desigur că, la mesele de familie, privirile mele nu depăşeau, cel mai adesea, zece-douăsprezece secunde, iar cele mai stăruitoare, mai cutezătoare dintre ele ajungeau la o jumătate de minut. Oamenii liberi ai epocii moderne, ce aparţine viitorului, pot socoti, pe bună dreptate, că ceea ce făceam eu în acest răstimp era un soi de ,,hărţuire“. Pentru cã, prin privirile acelea stăruitoare, ajungeam să transpun la masa de familie intimitatea şi dragostea noastră de pe vremuri, pe care Füsun dorea să le tăinuiască, ba chiar, poate, să le uite. Desigur, faptul că la masa de familie se

consuma băutură sau că eu eram amețit nu poate constitui o acuză. Dar acum mă apăr spunându-mi că, dacă n-aş fi făcut mñcar atâta lucru, în mod foarte probabil aş fi înnebunit ori

n-aş mai fi aflat în mine puterea de a mă duce la familia Keskin.

         În cele mai multe dintre seri, Füsun nu părea neliniştită, dându-şi seama, după prima încrucişare a privirilor noastre şi după felul neobrăzat în care continuam s-o fixez, că mă

aflam intr-o seară bântuită de mânie şi obsesii şi că urma s-o ţintuiesc adeseori stăruitor din priviri; stătea în faţa mea fără a-mi mai arunca vreo privire, asemenea tuturor femeilor din Turcia care şi-au făcut un talent din a se preface că nu văd privirile sâcâitoare şi stânjenitoare ale bărbaţilor şi din a le face faţă. Atunci mă apuca parcă un soi de sminteală - mă înfuriam şi mai tare pe ea, îmi aţinteam şi mai insistent privirile în ochii ei. Vestitul foiletonist Celâl Salik

îi atenţionase de foarte multe ori, la rubrica sa din ziarul Milliyet, pe bărbaţii care străbăteau furioşi străzile oraşului: ,,Când vedeţi o femeie frumoasă, n-o priviţi drept în ochi, de parcă-aţi fi gata s-o ucideţi.“ Faptul că Füsun ar fi putut vedea în mine unul dintre bărbaţii aceia despre care vorbea Celâl Salik, tâlcuindu-mi astfel