Sibel îmi explicase adeseori cât de enervanţi erau bărbaţii care fixau stăruitor, cu severitate şi admiraţie, câte-o femeie fără broboadă, machiată şi rujatã, venită din provincie la

Istanbul. O parte dintre ei se luau apoi după femeile acelea pe care le contemplaseră îndelung, aşa cum se-ntâmpla adeseori la oraş, şi le priveau ore, uneori chiar zile în şir, de departe, unii dintre ei dezvăluindu-şi prezenţa agasantă, alţii rămânând tăcuţi ca nişte spirite.

         Într-o seară din luna octombrie a anului 1977, Tarik Bey urcase şi se culcase înaintea tuturor, „pentru că se simţea frânt de oboseală“. Füsun şi tanti Nesibe sporovăiau plăcut, iar eu mă uitam la ele, dus pe gânduri - cel puţin, aşa credeam -, când, deodată, privirile lui Füsun s-au încrucişat cu ale mele. Am privit-o atent, aşa cum obişnuiam adeseori pe vremea aceea.

         - Nu mai face asta! a spus Füsun.

         Preţ de o clipă, am rămas şocat. Füsun îmi imitase foarte bine privirea. În primul moment mi-a fost imposibil să accept situaţia, căci mi-era ruşine.

         - Ce vrei să spui? am murmurat eu.

         - Vreau să spun să nu mai faci asta, a spus Füsun şi mi-a imitat din nou privirea, exagerând şi mai mult.

         Mi-am dat seama, graţie acestei maimuţăreli, că o priveam aidoma personajelor din fotoromane.

         Până şi tanti Nesibe a surâs. Apoi s-a speriat de mine.

         - Nu mai imita pe toată lumea, nu mai maimuţări totul, ca un copil, fata mea! a spus ea. Acum nu mai eşti copil.

         - Nu, tanti Nesibe, am spus eu, adunându-mi toate puterile. O înţeleg foarte bine pe Füsun.

         Dar oare o înțelegeam cu adevărat? Desigur, important este să-1 pricepem pe cel pe care-1 iubim. Dacă nu putem face ucest lucru, este bine ca măcar să socotim că-l pricepem.

Trebuie să mărturisesc că, în răstimpul celor opt ani, am gustat rareori până şi sentimentul de satisfacţie pe care mi l-ar fi putut oferi această a doua variantă.

         Am simțit că mă cuprindea criza neputinţei de-a mă desprinde de fotoliul în care stăteam. M-am ridicat în picioare, mobilizându-mi toate forţele, şi am ieşit, bâiguind că era

târziu. Odată ajuns acasă, am băut până m-a luat somnul, gândindu-mă că n-aveam să mă mai duc niciodată la familia Keskin. În camera de alături, mama sforăia de parcă-ar fi gemut de durere, dar altfel foarte sănătos.

         După cum va presupune cititorul, eram foc de supărare. Dar n-a durat mult. La zece zile după aceea, am sunat din nou la uşa familiei Keskin, de parcă nu s-ar fi petrecut nimic. De îndată ce am intrat şi mi-am încrucişat privirile cu Füsun, mi-am dat seama., după sclipirea din ochii ei, că era fericită să mă vadă. În aceeaşi clipă, am devenit şi eu, la rândul meu, cel mai fericit om din lume. Apoi ne-am aşezat din nou la masă şi am continuat să ne privim.

         Pe măsură ce trecea timpul, pe măsură ce se scurgeau lunile şi anii, încercam nişte senzaţii de desfătare pe care nu le mai cunoscusem niciodată, stând la masa familiei Keskin,

uitându-mă la televizor până la ceremonia drapelului şi tăifăsuind cu Tarik Bey şi cu tanti Nesibe - de cele mai multe ori ni se alătura şi Füsun, din colţul retras în care şedea. Pot să spun că dobândisem o nouă familie. În astfel de seri eram cuprins de un sentiment de relaxare, de optimism în fata vieţii, nu doar pentru că stăteam în faţa lui Füsun, ci şi pentru că participam la sporovăiala familiei Keskin şi uitam, parcă, de ce mă dusesem acolo.

         Când, copleșit de asemenea simţăminte, mi se petreceau întâmplător privirile cu cele ale lui Füsun, într-o clipă oarecare din miez de noapte, îmi aduceam parcă din nou aminte, pe neaşteptate, de adevăratul motiv care mă adusese acolo în seara aceea, de nesfârşita dragoste pe care i-o purtam, şi mă ridicam o clipă în picioare, de parcă tocmai m-aş fi deşteptat din somn, cuprins de emoţie, de însufleţire. În acele momente îmi doream ca şi ea să cunoască aceeaşi surescitare. Dacă s-ar fi trezit şi ea, o clipă, din visul acela inocent, şi-ar fi adus aminte de lumea mai profundă şi mai autentică în care vieţuiserăm cândva împreună şi, în scurtă

vreme, şi-ar fi părăsit soţul, pentru a se căsători cu mine. Îmi era cu neputinţă să zăresc însă în ochii ei asemenea ,,amintiri“, asemenea „deşteptări“ şi încercam un sentiment de decepţie, care urma să se soldeze cu neputinţa de-a mă ridica de la locul meu.

         În perioada aceea, când problemele legate de film nu conduceau la nici un rezultat, Füsun nu-mi arunca aproape nici o privire care să arate că-şi amintea cât de fericiţi eram

cândva împreună. Ba dimpotrivă, privirile ei erau lipsite de orice intensitate şi profunzime, se uita de parcă ar fi fost nespus de interesată de ceea ce vedeam în clipa aceea la televizor sau de câte-o bârfă legată de cine ştie ce vecin de cartier şi se comporta de parcă adevăratul sens şi înţeles al vieţii ar fi fost să stea la taifas şi să se distreze cu părinţii ei. Atunci eram copleşit, un moment, de un sentiment de zădărnicie şi de absenţă a oricărei noime, de parcă n-aş fi

avut nici un viitor alături de ea, de parcă ar fi fost cu totul improbabil să se despartă de soţul ei şi să fie a mea.

         Am comparat mai apoi, la ani de zile de la aceste întâmplări, privirile supărate şi privirile cu alt înţeles pe care obişnuia să mi le arunce Füsun de-a lungul acelor luni cu

privirile actriţelor din filmele turceşti. Nu era vorba însă de imitarea lor, pentru că, la fel ca personajele feminine din filmele turceşti, nici Füsun nu-şi putea dezvălui cu totul necazul în faţa părinţilor ei şi a bărbaţilor; ea îşi exprima, de fapt, mânia, dorinţa, sentimentele prin priviri.

62

Ca să treacă timpul

         Faptul că o vedeam pe Füsun cu regularitate făcuse ca şi viaţa mea profesională să reintre pe făgaşul firesc. Pentru că dormeam cum se cuvenea, mă duceam în fiecare dimineaţă

devreme la birou. (Inge continua să bea răcoritoare Meltem pe faţada laterală a blocului din Harbiye dar, din câte auzisem de la