pentru vânzări.) Nemaifiind obsedat de Füsun, lucram foarte bine şi, totodată, remarcam intrigile care se urzeau în jurul meu, putând lua decizii în consecinţă.

         Aşa cum era de aşteptat, compania Tekyay, a cărei conducere îi fusese încredinţată de Osman lui Kenan, a devenit, ln scurtă vreme, rivala Satsatului. Dar faptul acesta nu se

datora reuşitei în conducere a lui Kenan şi a fratelui meu mai mare, ci faptului că producătorul de textile Turgay Bey, care pe vremuri mă făcea să mă-ntristez ori de câte ori îmi aminteam de el, din cauza Mustangului, a fabricii şi-a dragostei lui pentru Füsun - nu ştiu de ce, dar nu mai eram deloc gelos pe el -, încredinţase Tekyayului distribuţia unei părţi din produsele sale. Cu delicateţea sa dintotdeauna, Turgay Bey dăduse uitării faptul că nu fusese invitat la logodnă şi sfârşise prin a lega şi o prietenie de familie cu Osman. Mergeau împreună, iarna, la Uludag, la schi, se duceau să facă cumpărături la Paris ori la Londra şi erau abonaţi la

aceleaşi reviste de călătorie.

         Eram uimit de agresivitatea Tekyayului, care se extindea din ce în ce mai mult, dar nu puteam face prea mare lucru. Kenan îi transferase la compania lui, oferindu-le fără rezerve

salarii substanţiale, pe noii manageri, tineri şi ambiţioşi, pe care-i angajasem la compania mea şi pe doi dintre directorii de vârstă medie care, în virtutea destoiniciei şi a onestităţii lor, deveniseră, de-a lungul anilor, stâlpii Satsatului.

         Am adus de câteva ori vorba şi m-am plâns în faţa mamei, în timp ce luam cina împreună, de faptul că fratele meu acţiona împotriva Satsatului, fondat de tata, din plăcerea de

a mă submina pe mine, dar şi din lăcomie. Mama însă nu mi-a fost de nici un folos, pretextând că „nu mai voia să se vâre-ntre noi“. Cred că, influenţată de aluziile lui Osman,

ajunsese la o anumită concluzie privind despărţirea mea de Sibel, despre stranietatea misterioasă a vieţii mele particulare şi vizitele pe care le făceam familiei Keskin, de care

credeam că era oarecum informată, şi decisese că n-aveam să fiu în stare să administrez aşa cum se cuvenea afacerile moștenite de la tata.

         În ultimii doi ani şi jumătate, vizitele la familia Keskin, privirile schimbate cu Füsun, mesele şi taifasurile noastre de seară, plimbările cu maşina la Bosfor, care aveau acum loc şi-n serile de iarnă, dobândiseră, parcă, o anumită notă de firesc (şi o frumuseţe) situată în afara timpului, o consistenţă determinată de repetarea lor regulată. Nu izbuteam deloc să ne apucăm de filmul de artă al lui Feridun, dar făceam mereu pregătiri pentru el, de parcă ar fi urmat să-l începem în următoarele câteva luni.

         Füsun fie ajunsese la concluzia, fie se comporta de parcă ajunsese la concluzia că filmul de artă avea să mai presupună ceva timp şi că filmele comerciale urmau s-o pună într-o

lumină rea, de parcă-ar fi rătăcit de una singură pe uliţe primejdioase. Mânia pe care o exprima din ochi nu dispăruse încă pe de-a-ntregul. Când ni se-ncrucişau privirile în unele

seri, în timp ce stăteam la masă în casa din Çukurcuma, nu se mai ferea, adoptând expresia aceea de tânără sfioasă de la-nceputuri, ci mă fixa cu o furie menită să-mi aducă aminte de toate cusururile mele. Atunci mă-ntristam, căci îşi dezvăluia toată mânia ce-i mocnea-n suflet, dar eram, totodată, fericit, dându-mi seama că se simţea mai aproape de mine.

         Începusem din nou s-o întreb, către sfârşitul cinei, ,,Füsun, cum mai merge cu pictura?“. Îi puneam această-ntrebare și când era Feridun acasă, la masă. (După seara de la restaurantul Tihna, Feridun ieşea mai rar şi obișnuia să cineze cu noi. Industria filmului era, de fapt, la strâmtoare.) Îmi amintesc că, odată, ne-am ridicat toţi trei de la masă, am contemplat îndelung imaginea porumbelului la care tocmai lucra Füsun şi am stat de vorbă:

         - Imi place foarte mult să te văd lucrând atât de încet, cu atâta migală, am spus eu aproape în şoaptă.

         - Iar eu îi spun să deschidă o expoziţie! a spus Feridun, pc acelaşi ton şoptit. Dar se sfieşte...

         - Fac lucrurile astea ca să-mi treacă timpul, a spus Füsun. Cel mai greu este să fac să strălucească puful de pe capul porumbelului. Vedeţi?

         - Da, vedem, am spus eu.

         S-a aşternut o lungă tăcere. Cred că Feridun rămăsese acasă în seara aceea şi ca să se uite la Retrospectiva sportivă. Cum la televizor se auzea zarva aceea care-nsoţeşte golurile,

a dat fuga să se uite despre ce era vorba. N-am vorbit nimic cu Füsun. Doamne, eram nespus de fericit să privesc în linişte tabloul pe care-l picta!

         - Füsun, hai să ne ducem odată la Paris şi să vedem toate tablourile expuse acolo, să vizităm toate muzeele. Îmi doresc tare mult asta!

         Îndrăzneala aceasta constituia genul de delict care urma să fie pedepsit, de-a lungul câtorva vizite, prin posomorală, încruntare, ba chiar prin tăcere totală şi ostilitate, dar de

data aceasta Füsun mi-a întâmpinat spusele cu mare naturaleţe:

         - Și eu aş vrea să merg, Kemal.

         La fel ca foarte mulţi copii, şi eu fusesem pasionat de pictură în anii de şcoală, ba chiar o practicasem cu mare entuziasm într-o vreme, când eram la gimnaziu şi la liceu, lucrând ,,de capul meu“ în apartamentul din blocul Compasiunea şi visând să devin artist. Aveam, pe atunci, vise puerile, ca, de pildă, să mă duc intr-o bună zi la Paris şi să vñd toate tablourile aflate acolo. În anii 1950 şi la începutul anilor 1960, în Turcia nu exista nici un muzeu care să expună pictură şi nu existau nici cărţi de pictură ori albume de reproduceri care să poată fi răsfoite cu delectare copilărească. Prin urmare, nici eu, nici Füsun nu ştiam mare lucru despre

adevărata pictură. Ne era suficientă, pentru a fi fericiţi, plăcerea de-a mări şi de-a colora pasărea alb-negru din fotografie.

         Pe măsură ce strania desfătare pe care mi-o oferea, în casa familiei Keskin, fericirea puerilă de care vorbeam devenea tot mai intensă, lumea de afară, străzile Istanbulului îmi păreau tot mai pustii. Eram nemaipomenit de fericit să privesc picturile cu păsări zămislite de Füsun, să urmăresc progresul lent al