ba chiar de două ori pe săptămână, preţ de patru-cinci minute, în camera din spate, despre subiecte banale, de genul „care dintre păsările Istanbulului, fotografiate de Feridun special

pentru ea, urma să fie pictată după aceea, turtureaua, uliul sau rândunica“.

         Cuvântul „fericire“ nu este însă suficient pentru a zugrăvi ce simţeam. Am să mă străduiesc să descriu în alt mod poezia pe care o trăiam, satisfacția profundă pe care mi-o

ofereau cele patru-cinci minute petrecute în camera din spate: era sentimentul că timpul se oprise-n loc şi că totul avea să rămână neschimbat pe vecie. Chiar în vecinătatea acestui

sentiment îşi găsea locul plăcerea protecţiei, a continuităţii şi a căminului. De cealaltă parte stăruia o convingere care-mi despovăra sufletul, potrivit căreia lumea şi universul erau

simple şi bune, sau, dacă e s-o spun în cuvinte mai sofisticate, o anumită viziune despre lume. Desigur că sentimentul acesta de tihnă era alimentat de chipul lui Füsun, de frumuseţea ei

rafinată, de dragostea pe care i-o purtam. Posibilitatea de-a vorbi cu ea timp de patru-cinci minute în camera din spate era, de fapt, o fericire în sine. Dar această fericire era, într-o

oarecare măsură, determinată şi de locul, de încăperea în care ne aflam. (Aş fi fost foarte fericit şi dacă aş fi putut lua masa cu ea la Foaierul, dar aceasta ar fi fost o altfel de fericire.) Această pace profundă, legată de loc, de spaţiu, de starea de spirit se întrepătrundea în mintea mea cu ceea ce vedeam în jur, cu imaginile de păsări pictate de Füsun, care progresau treptat, cu tonalitatea cărămizie a covorului de Uşak de pe jos, cu bucăţile de stofă, cu nasturii, cu ziarele vechi, cu ochelarii de citit ai lui Tarik Bey, cu scrumierele şi trusa de împletit a lui tanti Nesibe. Trăgeam în piept aerul încăperii, iar câte un degetar, un nasture ori un mosor pe

care-l strecuram în buzunar înainte de-a o părăsi îmi aduceau aminte mai târziu, când mă aflam în camera din blocul Compasiunea, de toate acele amănunte, prelungindu-mi fericirea.

         La sfârşitul fiecărei cine, tanti Nesibe lua cratiţele de pe masă şi punea în frigider platourile mari cu mâncare, precum şi mâncarea rămasă (vizitatorul muzeului trebuie să acorde o atenţie deosebită frigideruluí familiei Keskin, care mi s-a părut întotdeauna fascinant), iar apoi îşi lua „trusa de împletit“, păstrată intr-o pungă veche şi mare de plastic, sau îi cerea lui Füsun să i-o aducă. Pentru că momentul acesta coincidea întotdeauna cu cel în care ne duceam noi în camera din spate, îi spunea lui Füsun „fata mea, când te-ntorci, adu-mi

si mie împletitura!“, căci, în timp ce se uita la televizor, Îi plăcea să tricoteze şi să stea la taifas cu noi. Tanti Nesibe, care n-avea nimic împotrivă să rămânem singuri în camera din spate, venea apoi după noi, ca să nu ne lase prea mult nesupravegheaţi - se temea, cred, de Tarik Bey - şi spunea „ia să-mi iau eu împletitura, că începe Adieri de toamnă. Voi nu vă uitaţi ?“.

         Ne uitam. În răstimpul celor opt ani am văzut, probabil, sute de filme şi seriale; dar eu, care-mi amintesc foarte bine tot soiul de detalii insignifiante, ba chiar şi cele mai absurde

lucruri legate de Füsun ori de casa familiei Keskin, uitam în scurtă vreme cu desăvârşire toate acele filme, seriale, dezbateri organizate cu prilejul sărbătorilor naţionale (,,Locul cuceririi

Istanbulului în istoria mondială“, „Ce este şi cum trebuie să fie identitatea turcă ?“, „Cum îl înţelegem mai bine pe Atatürk ?“), precum şi celelalte sute, mii de programe pe care le urmăream împreună la televizor.

         De cele mai multe ori nu-mi mai aminteam, după o vreme, decât anumite momente din programele de televiziune (lucru care ar fi pe placul acelui teoretician al timpului care este

Aristotel). Aceste „momente“ se asociau cu câte-o imagine şi-mi rămâneau de-a pururi întipărite-n memorie. Jumătate din imaginea de neuitat care-mi stăruia în minte era alcătuită

din imaginea de la televizor sau chiar dintr-o fărâmă a acesteia. De pildă, mişcările făcute de încălţările şi de pantalonii unui detectiv american care urca în fugă nişte scări, coșul unei clădiri vechi, care nu-l interesase, de fapt, pe cameraman, dar care sfârşise prin a intra întâmplător în cadru, părul şi urechea unei femei, într-o scenă surprinzând un sărut (la masa noastră domnea tăcerea), o fetiţă temătoare care se-nghesuia în tatăl ei, pierdută printre miile de bărbaţi cu mustaţă care urmăreau un meci de fotbal (cu siguranţă că n-avusese cu cine să rămână acasă), piciorul în ciorap al unei persoane aflate foarte aproape de obiectiv, printre bărbaţii care se prosternau într-o moschee, în Noaptea Luminată1, un vapor pe Bosfor, surprins din spate, într-un film turcesc, conserva din care mânca sarmale un personaj negativ şi multe alte lucruri se asociau în mintea mea cu cine ştie ce detaliu al chipului lui Füsun, care se uita la scena respectivă şi pe care o vedeam din profil - de exemplu, cu un colţ al buzelor ori cu sprâncenele care tocmai se înălţau, cu felul în care-şi ţinea mâna, cu furculița pe care tocmai o lăsa din mână pe marginea farfuriei, absentă, sau cu vreo încruntare neaşteptată şi cu gestul nerăbdător cu care-şi stingea țigara. Aceste imagini mă obsedau adeseori, aşa cum se-ntâmplă să ne obsedeze unele vise de care ne aducem aminte mai târziu. Le-am zugrăvit îndelung unor pictori, cu gândul de-a fi aşternute pe pânză şi expuse în Muzeul inocenţei, aceste plăsmuiri ale minţii, care luau forma întrebărilor şi a imaginilor, dar n-am izbutit să aflu niciodată răspunsuri depline la întrebările mele. De ce fusese Füsun atât de înduioşată de

cutare scenă? Ce anume o determinase să se cufunde în asemenea măsură în poveste în vreme ce urmărea un anume film de pe ecran? Aş fi dorit s-o pot întreba aceste lucruri, dar discuţiile pe care le purtau cei din familia Keskin după încheierea filmelor se legau mai degrabă de consecinţele morale ale peliculei decât de înrâurirea acesteia asupra lor.

         - Individul ăla josnic şi-a primit pedeapsa, dar mie mi-e milă de copil, spunea, de pildă, tanti Nesibe.

         - Ei, lasă,