Indivizii cu pricina - europenii stranii, gangsterii americani, familia aceea ciudată şi mojică, ba chiar şi scandalosul scenarist şi regizor care concepuse filmul - dispăreau imediat

într-un necuprins întunecat - aşa cum dispare, captată și aspirată de canalizare, mizeria care se scurgea prin orificiul de la chiuvetă -, prin simplul gest al lui Füsun, care apăsa pe buton.

De cum era închis televizorul, Tarik Bey spunea:

    1. Una dintre cele cinci nopţi sfinte din tradiţia islamică, în care minaretele moscheilor sunt luminate.

         - Ah, bine că am scăpat de ăştia!

         „Ăştia“ puteau fi filmele străine şi autohtone de la televizor, dezbaterile, prezentatorii chiţibuşari ori concurenţii neghiobi care participau la concursurile de cultură generală. Cuvântul acesta îmi sporea starea de pace interioară şi aveam, parcă, senzaţia că şi ei realizau că cel mai important lucru era să ne aflăm cu toţii acolo, împreună. Atunci îmi doream să

zăbovesc şi mai mult la ei şi-mi dădeam seama că doream acest lucru nu doar din plăcerea de-a mă afla în aceeaşi încăpere şi la aceeaşi masă cu Füsun, ci şi pentru sentimentul profund pe care mi-l insufla prezenţa mea în acea casă, în acea clădire, alături de întreaga familie Keskin. (Locul acela este chiar locul acesta magic prin care vizitatorul muzeului se plimbă ca şi cum s-ar plimba prin timp.) Aş dori ca vizitatorii muzeului să reţină mai cu seamă că dragostea pe care i-o purtam lui Füsun ajunsese să se extindă, puţin câte puţin, asupra întregului ei univers, asupra a tot ceea ce avea legătură cu ea, asupra tuturor clipelor şi lucrurilor care-i aparţineau.

         Sentimentul de atemporalitate pe care-1 incercam când mă uitam la televizor, pacea aceea profundă care a făcut posibile vizitele mele la familia Keskin, prelungite pe parcursul

a opt ani, şi dragostea pe care i-o purtam lui Füsun nu erau tulburate decât de buletinele de ştiri. Ţara se-ndrepta către un război civil.

         În 1978 ajunseseră să explodeze bombe, noaptea, şi în cartierul nostru. Străzile care duceau în Tophane şi Karaköy se aflau sub controlul naţionaliştilor, al idealiştilor, iar gazetele

scriau că în cafenelele de acolo fuseseră puse la cale foarte multe asasinate. Pe străzile desfundate, pavate cu piatră cubică, care duceau în partea de sus a Povârnişului Çukurcuma,

spre Cihangir, locuiau kurzi, Alevii1, mici funcţionari apropiaţi de diversele facţiuni de stânga, muncitori şi studenţi. Şi lor le plăcea să apeleze la arme. Derbedeii din cele două

tabere intrau uneori în conflicte armate pentru a lua-n stăpânire câte o stradă, o cafenea ori o piaţetă, iar alteori, ca urmare a exploziei vreunei bombe amplasate de bandiţi controlaţi de serviciile secrete şi de stat, cele două tabere se angajau în lupte deschise. Çetin Efendi care, de cele mai

    1. Ramură islamică din Turcia.

multe ori, era prins între două focuri, nemaiştiind unde să parcheze Chevroletul ori în ce cafenea să mă aştepte, trecea prin mari necazuri în acea perioadă; când i-am spus însă, de

câteva ori, că urma să mă duc singur la familia Keskin în seara aceea, mi-a răspuns că n-avea să îngăduie în ruptul capului aşa ceva. La orele la care plecam noi de la familia Keskin, străzile din Çukurcuma, din Tophane şi Cihangir nu erau niciodată pustii. Chiar şi când reveneam acasă cu maşina, vedeam mereu pe câte cineva care lipea afişe, anunţuri sau scria sloganuri pe ziduri, şi ne priveam cu teamă.

         Cum la ştirile de seară erau furnizate mereu detalii despre asemenea atacuri cu bombă, omoruri şi asasinate, familia Keskin simţea, pe de o parte, o anumită relaxare pentru că, „slavă Domnului“, se găsea la ea acasă, iar pe de altă parte era stăpânită de nelinişte, cu gândul la viitor. Deoarece ştirile erau insuportabil de proaste, tuturor ne plăcea să vorbim nu atât despre ştiri în sine, cât despre gesturile şi mimica frumoasei crainice Aytaç Kardüz, care le citea. Spre deosebire de crainicele din Occident, care arătau libere şi relaxate, Aytaç Kardüz stătea ţeapănă ca o stană de piatră, nu zâmbea nici măcar o dată şi citea repede ştirile de pe hârtia pe care o ţinea în mână.

         - Opreşte-te şi respiră, fata mea, că ai să te sufoci spunea din când în când Tarik Bey.

         Deşi făcuse, poate, gluma aceasta de sute de ori, râdeam de fiecare dată de parcă atunci o făcea prima oară, pentru că doamna crainică, despre care rezulta limpede că era, în toate

privinţele, o persoană foarte disciplinată, că-şi iubea foarte mult munca şi că se temea foarte tare să nu facă vreo greşeală, nu făcea uneori nici o pauză de respiraţie până nu termina fraza; când fraza era mai lungă, citea din ce în ce mai precipitat, ca să nu se sufoce, şi prindea să se îmbujoreze.

         - Aoleu, iar a început să se-nroşească la faţă! spunea Tarik Bey.

         - Puiule, mai opreşte-te niţel, sau măcar înghite-n sec! spunea tanti Nesibe.

         Aytaç Kardüz îşi ridica o clipă ochii de pe buletinul de ştiri pe care-l ţinea în mână, de parcă ar fi auzit-o pe tanti Nesibe, arunca o privire înspre noi, care ne uitam la ea pe

jumătate îngrijoraţi, pe jumătate cuprinşi de veselie, şi în clipa aceea înghiţea în sec trudnic, cu mare efort, ca un copil abia operat de amigdalită.

         - Bravo, copila mea! spunea tanti Nesibe.

         Din gura acestei crainice am auzit că Elvis Presley a murit în casa lui din Memphis, că Brigăzile Roşii l-au răpit şi asasinat pe Aldo Moro, fostul prim-ministru al Italiei, sau că gazetarul Celâl Salik a fost ucis prin împuşcare, împreună cu sora lui, chiar în faţa prãvăliei lui Alaaddin din Nişantaşi.

         O altă modalitate folosită de familia Keskin pentru a aşeza o distanţă între ea şi lume, care-mi dădea un mare sentiment de tihnă, era de a stabili, în timp ce ne uitam la televizor, asemănări între persoanele care-şi făceau apariţia pe ecran şi persoanele din cercul nostru apropiat şi de-a dezbate îndelung, la masă, conformitatea acelei asemănări cu realitatea. Atât Füsun, cât şi eu participam din toată inima la astfel de discuţii.

         Îmi aduc aminte că la sfârşitul lui 1979, pe când ne