care exista între noul preşedinte afghan, Babrak Karmal, şi fratele unui bărbat care lucra la cuptorul de pâine din cartier. Subiectul cu pricina fusese deschis de tanti Nesibe, căreia îi

plăcea cel puţin la fel de mult ca lui Tarik Bey să facă asemenea comparații. La început n-am înţeles nici unul la care dintre lucrătorii de la cuptor se referea. Cum în unele seri îi ceream lui Çetin să oprească maşina în faţa brutăriei şi cumpăram pe fugă pâine proaspătă şi caldă pentru cină, eram şi eu oarecum familiarizat cu chipurile kurzílor care lucrau acolo. De aceea, i-am dat pe deplin dreptate lui tanti Nesibe. Cât despre Füsun şi Tarik Bey, aceştia au susţinut cu încăpăţânare că bărbatul de la casieria cuptorului nu aducea cu noul preşedinte afghan.

         Uneori mi se părea că Füsun mă contrazicea doar ca să mă sfideze. De pildă, s-a opus - după mine, doar pentru faptul că eu făcusem afirmaţia respectivă - ideii că vânzătorul

de ziare care-şi făcea veacul la colţul Povârnişului Çukurcuma cu bulevardul Bogazkesen semăna cu preşedintele Egiptului, Anwar el-Sadat, care fusese asasinat de către islamişti în

timp ce urmărea, din tribuna de onoare a unui stadion – la fel ca generalii noştri - o paradă militară. Cum asasinarea lui Sadat a ocupat ecranele televizoarelor şi ştirile vreme de mai multe zile, disputa aceasta între mine şi Füsun a luat forma unui adevărat război al nervilor, care nu mi-a făcut deloc plăcere.

         Dacă vreo comparaţie de felul acesta se bucura de suficientă acceptare la masa familiei Keskin, personalitatea de vază de pe ecran nu mai era numită, de pildă, Anwar el-Sadat, ci

băcanul Bahri Efendi. Când am intrat în cel de-al cincilea an al cinelor în casa Keskin, am sfârşit şi eu prin a-i asimila pe plăpumarul Nazif Efendi cu vestitul actor de compoziţie

francez Jean Gabin (văzuserăm foarte multe filme cu el), pe Ayla, una dintre prietenele de taină ale lui Füsun, care locuia cu mama ei la parter, cu spicheriţa timorată care prezenta

uneori buletinul meteo seara, pe răposatul Rahmi Efendi cu bătrânul preşedinte al partidului islamist care făcea seară de seară declaraţii belicoase la televizor, pe electricianul Efe cu vestitul gazetar sportiv care prezenta, duminică seara, golurile săptămânii şi pe Çetin Efendi cu noul preşedinte american Reagan (mai ales datorită formei sprâncenelor).

         Când îşi făceau apariţia pe ecran aceste personalităţi renumite, eram cu toţii cuprinşi de dorinţa de a face glume:

         - Veniți repede, copii, să vedeti ce frumoasă e nevasta americană a lui Bahri Efendi! spunea tanti Nesibe.

         Alteori încercam să ghicim cu cine semăna vreo celebritate care tocmai îşi făcuse apariţia la televizor. De pildă, tanti Nesibe lansa o întrebare de genul „ia să vedem, cu cine

seamănă bărbatul ăsta ?“, referindu-se la Kurt Waldheim, secretarul general al Naţiunilor Unite, care încerca să găsească o soluţie la conflictele care aveau loc în Palestina şi pe care-l vedeam frecvent, şi, în timp ce căutam cu toții răspunsul la acea întrebare, la masă se aşterneau lungi momente de tăcere. Aceste tăceri se prelungeau chiar şi după ce respectiva celebritate se făcea nevăzută, iar pe ecran apăreau alte ştiri, reclame ori imagini de cu totul altă factură.

         În vreme aceasta auzeam răsunând, dinspre Tophane și Karaköy, sirenele vapoarelor şi, în timp ce rememoram aglomerația care domnea pe ele si încercam să mi le imaginez

apropiindu-se de debarcader, mă gândeam fără voie cât de mult ajunsesem să mă identific cu viaţa familiei Keskin, cât de mult timp petrecusem la acea masă şi cum nici măcar nu

băgasem de seamă, printre sirenele vaselor care veneau şi plecau, cum se scurseseră lunile şi anii.

63

Rubrica de cancanuri

         Apropierea ţării de războiul civil, bombele care explodau pretutindeni şi ciocnirile de pe străzi reduseseră mult numărul color care se duceau seara la cinematograf, iar „industria

cinematografică“ era şubrezită. Barul Pelurul şi celelalte cârciumi frecventate de cineaşti continuau să fie la fel de pline ca de obicei, dar pentru că familiile nu mai ieşeau seara în oraş şi nu se mai duceau la filme, toţi se zbăteau să-şi găsească de lucru fie în pelicule publicitare, fie în filme sexy ori cu bătăi, care continuau să sporească zilnic. Cum marii producători nu-şi mai puneau banii la bătaie pentru filme de genul celor pe care fuseserăm fericiţi să le urmărim

cu doi ani în urmă la cinematografele de vară, simţeam că-mi crescuseră acţiunile printre cei de la barul Pelurul, în calitatea mea de bogătaş cinefil care investea în cinematografie şi

sprijinea Lămâia Film. Într-o seară când am cedat insistenţelor lui Feridun şi m-am dus la Pelurul, de care mă țineam departe în acele zile, am văzut acolo o adunătură mai impresionantă ca de obicei, pentru ca apoi să aflu de la bețivi că şomajul era profitabil pentru barurile frecventate de artişti şi că „tot Yeşilçamul se ținea de băutură“.

         În noaptea aceea am băut şi eu rachiu până în zori, alături de cineaştii nefericiți. Îmi aduc aminte că la sfârşitul acelei nopţi am tăifăsuit agreabil cu Tahir Tan - cel care-şi arătase

interesul pentru Füsun la restaurantul Tihna din Tarabya. Tot la capătul acelei nopţi am devenit ,,prieten“, pentru a folosi cuvintele ei, cu simpatica Papatya, una dintre actriţele

tinere, afirmate de curând. Papatya, care obişnuia să interpreteze cu câţiva ani în urmă, în filme de familie, roluri de fetiţe inocente care vindeau covrigi şi-şi îngrijeau mamele oarbe ori care îndurau, cu ochii în lacrimi, caznele la care erau supuse de mamele vitrege, jucate de Ticăloasa Sühendan, se plângea acum, la fel ca toată lumea, de şomaj, de faptul că nu-şi putea împlini aspiraţiile, că făcea dublaj în filme porno de producţie autohtonă, având nevoie de sprijinul meu pentru realizarea unui film al cărui scenariu îl interesa şi pe Feridun. Mintea mea aburită de băutură a sesizat ca prin vis că şi Feridun era interesat de ea, că între ei exista o „apropiere sentimentală“, ca să apelez la o expresie folosită de revistele de cinema, ba mai mult, că Feridun era gelos pe mine din pricina ei. Către dimineaţă am ieşit toţi trei de la Pelurul