şi am pornit-o pe jos, pe străzi lăturalnice, cufundate-n beznă, printre ziduri întunecate pe care obişnuiau să urineze beţivii şi să scrie lozinci radicale tinerii, îndreptându-ne spre casa

din Cihangir în care locuiau Papatya şi mama ei, care cânta prin baruri de noapte ieftine. Cum eram fugăriţi de câini ameninţători, pe străzile reci, am lăsat-o pe Papatya în seama lui Feridun, pentru a o conduce acasă, şi m-am întors la casa mea din Nişantaşi, unde locuiam în tihnă, alături de mama.

         În nopţile acelea stropite cu băutură cugetam cu amărăciune, oscilând între somn şi trezie, că tinereţea mea se sfârşise de mult, că existenţa mea dobândise forma ultimă încă înainte de-a împlini treizeci şi cinci de ani, aşa cum li se întâmpla tuturor bărbaţilor din Turcia, că n-aveam să mai am parte şi n-aveam cum să mai am parte de cine ştie ce mare fericire în viaţă. Uneori încercam să mă consolez, spunându-mi că sentimentul potrivit căruia viitorul părea din ce în ce mai limitat şi mai întunecat pe zi ce trecea, în ciuda nesfârşitei dorinţe de dragoste şi iubire care-mi stăpânea sufletul, se datora asasinatelor politice, ştirilor despre conflictele fără sfârşit, despre scumpetea vieţii şi falimentele ce se ţineau lanţ.

         Alteori mi se părea că, pe măsură ce mă duceam, serile, în Çukurcuma şi-o vedeam mai des pe Füsun, pe măsură ce o priveam şi stăteam de vorbă cu ea, pe măsură ce subtilizam de la masa şi din casa familiei Keskin felurite lucruri care urmau să-mi aducă mai târziu aminte de ea, luându-le cu mine în Nişantaşi, şi pe măsură ce mă amăgeam, jucându-mă cu acele obiecte, nu mai eram deloc nefericit. Mi se-ntâmpla să contemplu lingurile şi furculiţele care fuseseră folosite de Füsun şi pe care le şterpelisem de la masa familiei Keskin de parcă m-aş fi uitat la un tablou şi la o amintire.

         Alteori eram atât de copleşit de simţământul că undeva exista o viaţă mai bună încât, pentru a evita suferinţa, mă străduiam să mă gândesc la altceva şi încercam să găsesc

felurite pretexte pentru a face acest lucru. După ce mă vedeam cu Zaim şi aflam de la el ultimele bârfe din lumea bună, ajungeam la concluzia că nu pierdeam prea mare lucru dacă

mă țineam departe de existenţa plicticoasă pe care o duceau prietenii mei cu dare de mână.

         Dacă era să mă iau după Zaim, Nurcihan şi Mehmet nu făcuseră niciodată dragoste, în ciuda celor trei ani petrecuți împreună. Spuneau însă că deciseseră să se căsătorească. Aceasta era cea mai importantă veste. Potrivit lui Zaim, în ciuda faptului că toată lumea, inclusiv Mehmet, ştia că Nurcihan trăise felurite poveşti de amor şi făcuse dragoste cu francezi în timp ce se afla la Paris, Mehmet era decis să nu se culce cu ea înainte de căsătorie. Nurcihan glumea pe această temă şi spunea că prima condiţie a unei căsnicii trainice, autentice, fericite şi tihnite într-o ţară musulmană nu era bunăstarea, ci respectarea tradiţiei de a nu face dragoste înainte de căsătorie. Aceste năzbâtii, care-i erau pe plac şi lui Mehmet, erau însoţite de poveşti, relatate de amândoi, referitoare la înţelepciunea strămoşilor noştri, la farmecul muzicii de altădată, la cumpătarea vechilor maeştri cu deprinderi de asceţi. Potrivit lui Zaim, interesul pe care-l arătau Nurcihan şi Mehmet față de otomani şi de înaintaşii noştri, ca şi glumele lor pe această temă, nu ajungeau niciodată atât de departe încât să-i facă să arate bigoţi sau retrograzi în faţa lumii bune. După cum afirma Zaim, unul dintre motive era faptul că amândoi obişnuiau să bea multicel pe la petreceri. Zaim îmi mai spusese, plin de respect, că, deşi adeseori beţi criţă, nu pierdeau nimic din aerul de rafinament şi eleganţă care-i caracteriza. Pe măsură ce bea, Mehmet susținea că băuturile desemnate în poezia clasică

prin cuvinte precum mey ori bade n-aveau sens metaforic, ci erau chiar vin adevărat, murmura versuri din Nedim1 şi din

 

    1. Poet clasic otoman, reprezentant de marcă al „Epocii lalelei“ (1700-1730).

 

Fuzuli1, despre care nimeni nu ştia dacă erau reproduse corect sau nu, şi ridica paharul ,,în numele lui Dumnezeu“, privind-o scrutãtor pe Nurcihan în adâncul ochilor. Zaim pretindea că un alt motiv pentru care aceste glume erau acceptate fără nici o întrebare, ba chiar, uneori, cu respect, era faptul că, după desfacerea logodnei mele cu Sibel, printre tinerele din lumea bună se stârnise un puternic val de îngrijorare. Deduceam că povestea noastră constituise un

avertisment demn de luat în seamă, căci în înalta societate a Istanbulului din anii 1970, tinerele aveau foarte multă încredere în bărbaţi înainte de căsătorie. Dacă zvonurile erau reale, mamele cu fete de măritat îşi sfătuiseră, neliniştite, fiicele - pe vremea aceea, şi din cauza noastră – să fie cât se poate de prudente în relaţiile cu pretendenții lor. Să nu mă socotesc însă peste măsură de important! Înalta societate istanbuleză constituia o lume atât de minusculă şi

de fragilă, încât ruşinea pe care o resimţeai pentru ceea ce ţi se-ntâmpla nu avea cum să fie mai nesemnificativă decât cea pe care o încercau membrii familiilor mici.

         În plus, după 1979, mă deprinsesem destul de bine cu facilităţile şi cu starea de spirit pe care mi le oferea noua mea viaţă, care se desfăşura între casă, birou, casa familiei Keskin şi blocul Compasiunea. Mă duceam la apartamentul din blocul Compasiunea şi, în timp ce mă cufundam în visare cu gândul la fericitele ore petrecute acolo cu Füsun, îmi priveam ,,colecţia“, care devenea, treptat, din ce în ce mai amplă, cu un sentiment ce oscila între admiraţie şi uimire. Lucrurile acelea, care nu încetau să se acumuleze, se preschimbau, puţin câte puţin, în tot atâtea semne ce indicau intensitatea dragostei mele. Uneori le priveam nu ca pe nişte obiecte consolatoare menite să-mi aducă aminte de fericitele ore petrecute cu Füsun, ci ca pe nişte prelungiri palpabile ale furtunii care-mi răvăşea sufletul. Alteori mă ruşinam de

lucrurile pe care le strânsesem acolo, nu-mi doream nici pe departe să fie văzute de altcineva, mă gândeam că, dacă avea să meargă tot aşa, obiectele acelea, al căror număr nu înceta să sporească, aveau