1. Poet de factură clasică (secolul al XVI-lea), revendicat atât de turci, cât şi de azeri; a scris îndeosebi în persanã şi azeră.

spaima. Nu aduceam fleacurile acelea din casa familiei Keskin cu gândul la ceea ce avea să se-ntâmple cu ele mai departe, ci pentru că-mi aduceau aminte de trecut. Nu-mi trecea prin

minte nici că aveau să se-nmulțească şi să aglomereze încăperile, locuinţele, şi aceasta pentru că mi-am petrecut o bună parte din cei opt ani visând că aveam s-o înduplec pe Füsun să se căsătorească cu mine în răstimp de câteva luni- șase, cel mult.

         În ziua de 8 noiembrie 1979, la rubrica de cancanuri a ziarului Akşam, intitulată ,,Societate“, a apărut o ştire a cărei cupură o ataşez mai jos:

CINEMATOGRAFUL ŞI ÎNALTA SOCIETATE:

UN SFAT UMIL

         Tuturor ne face plăcere să spunem că Turcia este cea de-a treia ţară din lume, după Hollywood şi India, în ceea ce priveşte industria cinematografică. Din păcate însă, situaţia

se schimbă: terorismul de dreapta şi de stânga, din pricina căruia cetăţeanul se teme să mai iasă seara pe străzi, precum și filmele cu sex ne-au îndepărtat familiile de sălile de cinematograf. Cineaştii turci de valoare au ajuns, la rândul lor, să ducă lipsă de spectatori pentru filmele pe care le turnează, dar şi de capital. De aceea, cinematograful din Turcia are mai mult decât oricând nevoie de oamenii noştri de afaceri cu dare de mână, care să vină la Yeşilçam şi să doreasca să finanţeze „filme de artă“. Pe vremuri, aceşti iubitori ai cinematografului, pasionaţi de domeniul artistic, se recrutau din rândurile proaspeților îmbogăţiţi din provincie, dornici să cunoască actriţe tinere şi frumoase. In ciuda a ceea ce se pretinde, numeroase „filme de artă“ copleşite cu elogii de criticii noştri nu le-au putut fi prezentate, de fapt, intelectualilor în cinematografele occidentale şi nici n-au izbutit să ia vreun premiu de consolare pe la festivaluri obscure, desfăşurate în tot soiul de oraşe amărâte din Europa; ele le-au oferit însă foarte multora dintre proaspeţii noştri îmbogăţiţi prilejul de-a cunoaşte şi de-a trăi poveşti de dragoste agreabile cu fetele noastre ,,artiste“. Aceasta se

întâmpla însă pe vremuri. Acum se lansează o nouă modă... Acum, bogătaşii esteţi nu se mai duc la Yeşilçam pentru a trăi poveşti de dragoste cu frumoasele noastre artiste, ci pentru a le transforma în artiste pe tinerele de care sunt, de fapt, îndrăgostiţi. Ultimul sosit în domeniu, domnul K. (îi tăinuim numele), descendent al unei familii foarte înstărite şi, totodată, tânăr holtei aflat în grațiile lumii bune din Istanbul, este atât de îndrăgostit de o tânără căsătorită, pe

care o numeşte ,,ruda mea îndepărtată“, şi atât de gelos pe ea, încât nu reuşeşte să admită cu nici un chip realizarea unui „film de artă“ al cărui scenariu a fost comandat chiar de el. Din câte se zvonește, pe de o parte afirmă că nu poate răbda ca ea să se sărute cu altul, iar pe de altă parte îi urmează ca o umbră pe tânără şi pe soţul ei, târându-se prin barurile din Yeşilçam şi prin restaurantele de pe Bosfor cu paharul de rachiu în mână, ca să nu mai spunem că o

gelozeşte pe fermecătoarea şi căsătorită aspirantă la statutul de artistă chiar şi când aceasta iese din casă. Bogătaşul nostru din înalta societate care, în urmă cu câţiva ani, s-a logodit la Hilton, în cadrul unei ceremonii grandioase la care a participat toată lumea bună şi pe care am relatat-o în coloanele rubricii noastre, cu foarte agreabila fiică a unui diplomat la pensie, a rupt acum în mod iresponsabil logodna - după cum se pretinde - pentru frumoasa sa rudă, căreia i-ar fi spus „am să fac din tine artistă !“. Nu suntem de acord ca acest vlăstar inconştient de industriaşi să întunece acum şi viitorul frumoasei F. - aspirantă la postura de artistă, care-i face să saliveze mai cu seamă pe fustangii -, după ce înainte a făcut acelaşi lucru cu stimata fiică de diplomat, care şi-a făcut studiile la Sorbona. De aceea, le vom cere scuze cititorilor, care s-au săturat de discursuri moralizatoare, şi-l vom sfătui pe domnul K., exponent al lumii bune, după cum urmează: domnule, în lumea aceasta modernă, în care americanii se duc pe Lună, un „film de artă“ fără săruturi nu mai este cu putinţă! Hotărâţi-vă odată: ori vă căsătoriţi cu vreo fată îmbrobodită de la ţară şi dați uitării filmul şi arta occidentală, ori renunţaţi la pasiunea de-a le face artiste pe fetele frumoase pe care sunteți gelos până şi pentru faptul că sunt admirate de ceilalţi. Desigur, asta dacă singura dumneavoastră intenţie este de a le ,,face artiste“...

 GA

         Am citit această ştire în dimineaţa în care a apărut în ziarul Akşam, în timp ce luam micul dejun cu mama. Mama obişnuia să citească cele două ziare care ne veneau zilnic acasă de la prima până la ultima pagină, ca să nu mai spun că nu rata niciodată bârfele despre lumea bună. Când s-a dus la bucătărie, am desprins pagina în care apăruse ştirea respectivă, am împăturit-o şi mi-am îndesat-o în buzunar.

         - Acum ce mai ai?! mi-a spus ea, pe când ieşeam din casă. Eşti tare abătut!

         Odată ajuns la birou, am încercat să mă arăt mai bine dispus decât de obicei, i-am povestit lui Zeynep Hanim o istorioară amuzantă, am păşit pe culoare fluierând şi am glumit cu bătrânii funcţionari ai Satsatului, care erau din ce în ce mai deprimați şi care, neavând de lucru, rezolvau careul de cuvinte încrucişate din Akşam.

         După pauza de prânz mi-am dat însă seama, după expresia de pe chipurile lor şi după privirile nespus de duioase – şi puţin temãtoare - pe care mi le arunca secretara mea, Zcynep Hanim, că ştirea fusese citită de către toţi angajaţii Satsatului. Poate că mă înşel, mi-am spus eu în sinea mea.

         După pauza de prânz, mi-a telefonat mama, care mi-a spus că mă aşteptase la masă şi că se necăjise pentru că nu mă dusesem acasă.

         - Ce faci, dragul meu? m-a întrebat, cu vocea