Mi-am dat seama imediat că ştirea îi ajunsese la ureche, că făcuse rost de ziar şi o citise, că plânsese (în vocea ei stăruia acea profunzime care se instala după plâns) şi că ştia, după pagina ruptă, că şi eu o citisem.

         - Lumea e plină de oameni cu suflete de bestii, a spus mama. Să nu iei seama la nimic.

         - Despre ce vorbeşti, mamă? Nu-nţeleg, am spus eu.

         - Despre nimic, puiule, a spus mama.

         Eram convins că, dacã în clipa aceea m-aş fi purtat aşa cum îmi venea şi aş fi încercat să mă destăinui ei, s-ar fi apucat să-mi spună, după primele manifestări de dragoste şi întelegere, că şi eu eram vinovat şi ar fi dorit să intre-n detalii legate de povestea cu Füsun. Poate că ar fi şi plâns, afirmând că-mi făcuse cineva farmece. Ar fi putut să-mi spună, de asemenea: „Pesemne că în cine ştie ce cotlon al casei, în borcanele cu orez sau făină, în fundul vreunuia

dintre sertarele de la birou a fost dosită vreo amuletă cu vrăji, care te-a făcut să te îndrăgosteşti, aşa că găseşte-o şi arde-o imediat!“. Am simţit însă că-i pierise cheful, pentru

că nu-mi putea împărtăşi necazul şi, ceea ce era şi mai important, nu putea să abordeze subiectul care o preocupa. În acelaşi timp însă, îmi respecta starea de spirit. Oare faptul acesta să fi constituit un indiciu al gravităţii ei?

         Oare cât de mult mă dispreţuiau cei care citeau atunci ziarul Akşam, cât de tare râdeau de ipostaza mea de îndrăgostit neghiob şi mistuit de dorinţă, în ce măsură dădeau crezare detaliilor ştirii? Eram în permanenţă preocupat de aceste lucruri, iar pe de altă parte mă gândeam cât de afectată avea să fie Füsun când avea să citească articolul. După telefonul primit de la mama, mi-a trecut prin minte să-l sun pe Feridun şi să-l sfătuiesc s-o ţină departe pe Füsun, precum şi pe restul celor din familia noastră, de ziarul Akşam din ziua aceea. Nu l-am sunat însă. Primul motiv a fost teama că nu l-aş fi putut convinge s-o facă. Cel de-al doilea motiv, mai profund, a fost faptul că, în ciuda caracterului ei ofensator, a ipostazei de netot pe care mi-o atribuia, ştirea îmi producea satisfacţie. Imi disimulam bucuria, dar acum, după ani de zile, văd foarte bine cum stăteau lucrurile: relaţia mea cu Füsun, apropierea mea de ea

ajunseseră să fie evocate, în cele din urmă, în ziare şi, într-un anumit sens, sfârşiseră prin a fi acceptate de societate! Tot ceea ce apărea la rubrica „Societate“ - chiar şi un articol de scandal, batjocoritor, răutăcios precum acesta - era discutat luni de zile, de către toată lumea. M-am străduit să mă conving că bârfele de soiul acesta constituiau începutul revenirii mele la viaţa socială, după ce, într-o bună zi, foarte curând, aveam s-o iau pe Füsun de braţ şi să mă căsătoreac cu ea, sau cel puţin m-am străduit să-mi imaginez un astfel de deznodământ fericit.

         Nu erau însă decât vise plăsmuite din disperare. Simțeam că bârfele din lumea bună şi ştirile măsluite mă transformau, treptat, în alt om. Imi mai aduc aminte că mă simţeam nu ca o persoană a cărei existenţă luase o turnură ciudată din pricina patimii care o mistuia, a propriilor decizii, ci ca o persoană care, datorită acelei ştiri, fusese împinsă în afara societăţii.

         Desigur că majusculele din josul articolului, GA, îi aparţineau Garoafei Albe. Mă supăram pe mama, care-l chemase la logodnă, şi eram plin de mânie la adresa lui Tahir Tan,

despre care socoteam că purtase vorba (,,nu poate răbda ca ea să se sărute cu altul !“). Doream, totodată, nespus de mult să stau de vorbă cu Füsun între patru ochi, să-i copleşim

amândoi cu blesteme pe duşmanii noştri, s-o consolez şi să aflu, la rândul meu, consolare de la ea. Ceea ce trebuia să facem era să ne ducem imediat - eu şi ea - la barul Pelurul şi să ne comportăm provocator, să le dăm peste nas! Trebuia să vină şi Feridun cu noi! Numai aşa am fi putut demonstra ce minciună sfruntată era vorba aceea de clacă şi, astfel, le-am fi putut închide gura nu doar beţivanilor de cineaşti, ci şi prietenilor noştri din înalta societate, care tocmai citeau articolul cu mare delectare.

         Numai că în ziua în care a apărut ştirea n-am putut să mă duc la familia Keskin, în ciuda faptului că mi-am mobilizat întreaga voinţă. Eram convins că tanti Nesibe avea să se comporte în aşa fel încât să mă calmeze şi că Tarik Bey avea să pară că habar n-avea de nimic, dar nu izbuteam să-mi imaginez deloc ce avea să se-ntâmple când urma să dau ochii cu Füsun. Desigur că aveam să simţim amândoi, de cum aveau să ni se-ntâlnească privirile, că ştirea cu pricina dcclanşase adevărate furtuni atât în sufletul ei, cât şi în al meu. Nu ştiu de ce, faptul acesta era înfricoşător. Mi-am dat seama imediat şi că ceea ce urma să pricepem de îndată ce aveam să ne privim în ochi nu aveau să fie furtunile ce ne devastau sufletele, ci faptul că ştirea aceea mincinoasă era, de fapt, ,,adevărată“!

         Da, după cum ştie şi cititorul, foarte multe detalii incluse în articol erau contrafăcute - nu desfăcusem logodna cu Sibel pentru a face din Füsun o actriţă vestită de cinema... Nu eu

comandasem scenariul pentru Feridun. Dar acestea nu erau decât simple amănunte. Ceea ce urmau să priceapă cititorii ziarului şi toţi cei care cleveteau era următorul adevăr, foarte

la îndemână: mă făcusem de râs din cauza dragostei mele şi a faptelor pe care le săvârşisem cu gândul la Füsun! Toată lumea îşi bătea joc de mine, se distra de situaţia în care mă aflam, iar cei mai cumsecade mă compătimeau. Faptul că lumea bună a Istanbulului era redusă ca număr, că toţi se cunoşteau între ei şi că persoanele din care se alcătuia n-aveau nici un fel de principii şi idealuri absolute, după cum nu posedau nici averi ori companii foarte mari nu-mi atenua ruşinea; ba