dimpotrivă, nu făcea decât să amplifice, în proprii-mi ochi, nepriceperea şi stupiditatea de care dădusem dovadă. Din pricina prostiei mele, ratasem o şansă rară - aceea de a mă fi născut bogat într-o ţară săracă -, precum şi prilejul, rareori oferit de Dumnezeu în acest colţ de lume, de a duce o existenţă onestă, aleasă şi fericită! Îmi dădeam seama că singura cale de-a ieşi din situaţia în care mă găseam era să mă căsătoresc cu Füsun, să-mi fac ordine în viaţa profesională, să câştig foarte mulţi bani şi să revin triumfător în înalta societate, dar, pe de o parte, nu găseam în mine puterea de-a pune în aplicare acest plan salutar, iar pe de altă parte, ajunsese să-mi fie lehamite de ceea ce numeam „lumea bună“. Mai mult, ştiam că după apariţia ştirii din ziar, atmosfera din casa familiei Keskin nu era deloc favorabilă reveriilor mele.

         În punctul în care mă aduseseră dragostea şi ruşinea, nu-mi mai rămânea altceva de făcut decât să mă retrag şi mai mult în mine, să devin şi mai tăcut. Vreme de o săptămână, m-am dus singur, seară de seară, la cinema şi am văzut filmele americane care rulau la cinematografele Conacul, Site şi Oraşul. În loc să ofere o imagine veridică a realităţii şi a nefericirii noastre, filmul trebuie să creeze, chiar şi în lumi de nefericiţi precum cea în care vieţuim noi, un univers nou, care să ne amăgească şi să ne facă fericiți. În timp ce mă uitam la filme, mă gândeam, mai cu seamă dacă izbuteam să mă pun în pielea vreunui personaj, că-mi

exagerasem necazurile. Mă simţeam mai bine când cugetam că exageram proporţiile mizerabilei ştiri din ziar, că foarte puţină lume avea să-şi dea seama că eu eram cel ridiculizat

în acel articol şi că întâmplarea respectivă urma să fie uitată. Mai greu era să mă eliberez de obsesia de a corecta nenumăratele scorneli cuprinse în ştire, pentru că atunci când mă opream asupra lor eram cuprins de „sfârşeală“ şi sufeream imaginându-mi că toată lumea bună vorbea în acele momente, amuzată, despre cele întâmplate, că unii inşi le istoriseau cu prefăcută mâhnire altora, care nu erau la curent, povestea și minciunile din articol, pigmentându-le cu propriile exagerări şi scorneli. Presupuneam, realist, că toţi urmau să creadă, avizi şi zâmbitori, acele născocelí, ca, de pildă, faptul că rupsesem logodna cu Sibel promiţându-i lui Füsun că am să fac din ea o artistă. În asemenea clipe mã-nvinuiam că fusesem atât de ageamiu încât să ajung subiect de ironie prin rubricile de cancanuri ale ziarelor şi începeam şi eu să cred în unele dintre minciunile vehiculate în articol.

         Dintre toate scornelile, eram obsedat mai cu seamă de ideea că i-aş fi spus lui Füsun că „nu puteam răbda să se sărute cu altul!“. Când eram demoralizat mă gândeam că toată lumea râdea mai cu seamă pe socoteala acestei afirmaţii şi-mi doream intens să fie rectificată. Mă mai irita şi aserţiunea că eram descendentul răsfăţat al unei familii bogate, care se dezisese la modul iresponsabil de propria-i logodnă, dar mă gândeam că cei care mă cunoşteau n-aveau să vadă lucrurile în felul acesta. Puteau însă să creadă că ,,nu puteam fi de acord cu sărutul“ pentru că, în ciuda tuturor aerelor mele de european, aveam, de fapt, o latură care ar fi putut

face posibilă o asemenea cleveteală, ba chiar mi se-ntâmpla uneori să mă întreb dacă nu cumva îi adresasem asemenea vorbe lui Füsun, la beţie sau în glumă. Pentru că nu-mi doream nicidecum ca ea să se sărute cu altcineva, chiar de-ar fi fost s-o facă în numele artei sau al serviciului.

 

 

64

 

 

Incendiu pe Bosfor

 

 

 

         În noaptea de 15 noiembrie 1979, pe când mă aflam cu mama în casa din Nişantaşi, am fost treziţi, spre dimineaţă, de sunetul unei explozii puternice, aşa încât am ţâşnit amândoi speriaţi din paturi şi, odată ajunşi în hol, ne-am îmbrăţişat. Întregul bloc se balansase o clipă, spre stânga şi dreapta, de parcă ar fi fost zgâlţâit de un cutremur puternic. Tocmai presupuneam că undeva în apropierea bulevardului Teşvikiye căzuse o bombă, dintre acelea care erau adeseori lansate, în acele zile, prin cafenele, librării, pieţe, precum şi prin multe alte locuri, când am zărit flăcările care se înălţau de pe celălalt țărm al Bosforului, dinspre Usküdar. După ce am contemplat o vreme incendiul, aflat la mare depărtare, şi cerul, care dobândise o culoare roşiatică, ne-am culcat la loc şi am adormit, căci ne deprinseserăm cu violenţa politică şi cu bombele.

         Un tanc petrolier românesc se ciocnise în largul mării, la Haydarpaşa, cu un mic vapor grecesc, iar tancul şi petrolul vărsat în Bosfor prinseseră să ardă din pricina exploziilor. A

doua zi, toate ziarele, care scoseseră în grabă ediţii noi, şi tot oraşul vorbeau despre acest lucru şi toată lumea spunea că arde Bosforul, arătând înspre norii de fum care atârnau deasupra Istanbulului ca o umbrelă neagră. Am perceput toată ziua prezenţa incendiului, alături de funcţionarele în vârstă şi de directorii plictisiti de la Satsat, şi am încercat să

mă conving că era vorba de un bun pretext pentru a mă duce la cină, la familia Keskin. Aş fi putut să stau la masă fără a pomeni deloc de articolul cu bârfa, vorbind neincetat de

incendiu. Dar incendiul de pe Bosfor se contopise în mintea mea, aşa cum li se întâmplase tuturor istanbulezilor, cu urgiile care ne făceau pe toţi nefericiți, precum asasinatele politice, inflaţia excesivă, cozile, mizeria şi sărăcia care stăpâneau ţara, devenind un soi de semnal şi de imagine a acestora. În timp ce citeam ştirile despre incendiu din ultimele ediţii ale ziarelor, simțeam că, de fapt, mă gândeam la dezastrul propriei vieţi, ba chiar că eram sincer interesat de incendiu tocmai din această pricină.

         În seara aceea am ieşit în Beyoglu şi am mers pe jos îndelung, uimit de pustietatea ce domnea pe bulevardul Istiklal. În faţa cinematografelor mari, precum Seraiul sau Fitaş, unde rulau filme erotice ieftine, nu se aflau decât vreo doi-trei bărbaţi care nu-şi găseau tihna. Odată ajuns în piața Galatasaray, m-am gândit că eram foarte aproape de locuinţa familiei Keskin.