Era posibil să fi ieşit la plimbare prin Beyoglu, aşa cum făceau în unele seri de vară cu toată familia, ca să mănânce îngheţată. M-aş fi putut întâlni cu ei. N-am văzut însă pe străzi nici femei singure, nici familii. Când am ajuns la Tünel, am luat-o în direcţie opusă, de teamă să nu mă apropii din nou de casa familiei Keskin şi să nu cedez atracției exercitate de ea. Am coborât pe Yüksekkaldirim până în josul pantei, trecând pe lângă Turnul Galata. La intersecţia

cu strada pe care se aflau bordelurile îşi făcea veacul aceeaşi gloată de bărbaţi nefericiţi dintotdeauna. Şi ei se uitau, la fel ca toată lumea din oraş, la norii negri de deasupra lor şi la lumina portocalie care se răsfrângea asupra acestora.

         Am trecut podul din Karaköy împreună cu mulţimea care urmărea incendiul de la distanţă. Cei care pescuiau de pe pod cu plasele îşi aţintiseră şi ei privirile asupra flăcărilor.

Picioarele, ca şi puhoiul de oameni, m-au purtat de la sine către parcul Gülhane. La fel ca cele mai multe dintre lămpile de pe străzile Istanbulului, felinarele din parc nu ardeau, fie pentru că fuseseră sparte cu pietre, fie pentru că se-ntrerupsese curentul, dar nu doar parcul acela întins, ci şi Palatul Topkapi, a cărui grădină fusese parcul cândva, pasajul spre Bosfor, zonele Usküdar şi Salacak, Turnul Fecioarei, totul era luminat ca ziua de flăcările marelui tanc petrolier. În parc se strânsese o mulţime vioaie, care urmărea pârjolul, iar lumina se revărsa, pe de o parte, direct dinspre flăcări şi, pe de altă parte, se reflecta în norii adunaţi deasupra lui,

răspândind o strălucire plăcută, blândă, aidoma celei împrăştiate de un abajur într-o cameră de zi în stil european, iar faptul acesta făcea ca marea aceea de lume să arate mai fericită şi mai tihnită decât era în realitate. Ori poate că plăcerea contemplării îi făcea pe toţi fericiţi... Parcul era plin de oameni, bogaţi ori sărmani, curioşi ori obsedaţi, care veniseră acolo din toate ungherele oraşului, cu maşinile personale, cu autobuzele sau pe jos. Paşii mi s-au încrucişat

cu bătrâne îmbrobodite şi cu mame tinere, care se ţineau strâns de soţii lor, ce-şi legănau copiii din braţe, cu şomeri nevoiaşi ce contemplau fascinaţi flăcările, cu ţânci care se zbenguiau, cu persoane care urmăreau focul din automobile ori din camioane, ascultând muzică, cu vânzători veniţi din toate colţurile oraşului, care vindeau covrigi, halva, scoici

umplute, ficat prăjit, lahmacun 1, precum şi cu vânzători de ceai, care alergau de colo-colo, purtându-şi tăvile. In jurul statuii lui Atatürk, vânzătorii de chiftele şi de cârnaţi în

 

    I. Lipie ,unsă“ cu un amestec de carne tocată, ceapă tăiată mărunt, pătrunjel şi diverse condimente şi apoi introdusă in cuptor; este definită adeseori, succint, ca „pizza autohtonă“.

 

cornuri îşi puseseră-n funcţiune grătarele, montate pe cărucioare cu vitrine, şi răspândeau în jur fum de carne la grătar, cu iz ademenitor. Copiii care vindeau ayran şi răcoritoare,

strigându-şi marfa cât îi ţinea gura, transformaseră parcul într-un adevărat târg. Am cumpărat un pahar cu ceai de la unul dintre vânzători, m-am aşezat la un moment dat, când s-a ivit un loc liber, pe o bancă şi m-am simţit fericit contemplând flăcările în tovărăşia unui bătrân necăjit, ştirb, carestătea lângă mine.

         M-am dus apoi în parc seară de seară, preţ de o săptămână, până când incendiul şi-a sleit puterea. Uneori, după ce păleau simţitor, flăcările se înălţau din nou pe neaşteptate, la fel ca-n prima zi, cuprinse de un nou avânt, iar atunci pe chipurile uimite şi temătoare ale celor care contemplau vâlvătaia rătăceau umbre galben-roşiatice, şi nu doar

pasajul spre Bosfor, ci şi gara Haydarpaşa, cazarma din Selimiye şi golful Kadiköy erau scăldate într-o lumină ba portocalie, ba aurie. Contemplam atunci priveliştea captivat,

alături de mulţime, fără să mă clintesc din loc. Peste puţină vreme se auzea o explozie şi pretutindeni ploua cu tăciuni sau, dimpotrivă, flăcările scădeau treptat în intensitate. Atunci, spectatorii se relaxau şi ei şi începeau să mănânce, să bea, să stea de vorbă.

         Într-o seară i-am zărit, în mulţimea care se vântura prin parcul Gülhane, pe Nurcihan şi Mehmet, dar m-am ferit din calea lor, fără să mă las văzut. Intr-o altă seară am zărit o familie alcătuită din trei persoane, ale căror umbre aduceau cu cele ale lui Füsun şi ale părinţilor ei, aşa încât am crezut că erau chiar ei, după care mi-am dat seama că doream să-i văd acolo şi că poate tocmai din această pricină mă pierdeam seară de seară în puhoiul acela de oameni. Am confundat apoi o altă persoană cu Füsun, iar inima a pornit să-mi bată năvalnic, plină de dragoste, aşa cum se-ntâmplase şi în vara anului 1975 - de atunci trecuseră patru ani. Cugetam că cel din familia Keskin simţeau la modul cel mai profund cu putinţă că tragedíile ne legaseră unul de altul. Trebuia să mă duc la ei înainte de stingerea incendiului de pe petrolierul românesc Independenţa, să dau uitării necazurile trecutului, să împărtăşim cu toţii sentimentul catastrofei şi al comuniunii. Oare incendiul acela putea să fie pentru mine începutul unei noi vieţi?

         Într-o altă seară, pe când îmi căutam un loc unde să mă aşez, cufundat în visare, i-am întâlnit în mulţimea din parc pe Tayfun şi pe Figen. N-am putut să mă fofilez, pentru că

dădusem nas în nas cu ei. Am fost atât de fericit de faptul că n-au adus deloc vorba nici de articolul din ziarul Akşam, nici de ceea ce se mai petrecea în înalta societate şi, ceea ce era

şi mai important, de faptul că nici măcar nu erau la curent cu bârfa din gazetă, încât am ieşit împreună din parc - flăcările începuseră deja să pălească -, am urcat în maşina lor, ne-am dus la unul dintre barurile deschise de curând, aflat pe undeva, prin spatele Taksimului, şi am băut până în zori.

         A doua zi - duminică seara - m-am dus la familia Keskin. Zăcusem toată ziua şi luasem masa de prânz acasă, cu mama. Seara eram optimist, vesel, plin de speranţă, ba chiar fericit. Dar de îndată ce-am intrat şi-am dat ochii cu Füsun, mi s-au