- Ce mai e nou, Kemal? a spus ea, imitând-o pe doamna fericită şi plină de succes din imaginaţia ei.

         Frumoasei mele îi era însă cu neputinţă s-o imite cu prea multă convingere.

         - Nimic, zău, am spus eu cu indiferenţă. Am avut atât de mult de lucru cu fabrica, cu firma, cu afacerile, încât n-am mai putut să vin.

         Ştiţi cum se-ntâmplă-n filmele turceşti: când între băiatul şi fata ce interpretează rolurile principale se produce o anumită apropiere, apare câte-o femeie mai în vârstă, înţelegătoare,

care le aruncă o privire, aşa încât până şi cel mai distrat dintre spectatori să priceapă ce se petrece şi să se înduioşeze... Aşa ne-a privit atunci şi pe noi, pe mine şi pe Füsun, tanti Nesibe. Dar pentru că şi-a ferit ochii imediat după aceea, mi-am dat seama că, după apariţia articolului cu bârfa, cei din casă trecuseră printr-o grea suferinţă şi că Füsun plânsese zile întregi, la fel ca după logodnă.

         - Fata mea, serveşte-l pe oaspete cu rachiul care i se cuvine, a spus Tarik Bey.

         Îl privisem mereu cu respect pe Tarik Bey, pentru că se prefăcea că nu ştia nimic despre cele petrecute cu trei ani în urmă şi pentru că mă-ntâmpina mereu cu afecţiune şi francheţe, ca pe-o simplă rudă venită în vizită, seara. În acele momente eram ofensat însă de indiferenţa sa faţă de suferinţa pe care o trăia din plin şi fata lui, faţă de disperarea mea, faţă de situaţia în care ne adusese viaţa. Am să evoc acum observația necruţătoare pe care o făceam atunci în mare taină, socotind că mi-o ascundeam până şi mie însumi: în mod foarte probabil, Tarik Bey intuia de ce mă duceam acolo, dar decisese, presat şi de soţia lui, că era mai potrivit „pentru familie“ să facă pe niznaiul.

         - Da, Füsun Hanim, am spus şi eu, cu un aer pe jumătate afectat, la fel ca tatăl ei. Dă-mi rachiul cuvenit, ca de obicei, aşa încât să gust fericirea de-a reveni, în cele din urmă, acasă.

         Nici astăzi nu pot să spun de ce am rostit aceste vorbe, la ce anume mă refeream, ce scop urmăream. Să spunem că mă muşcase nefericirea de limbă. Füsun pricepuse însă senti-

mentul care se ascundea în spatele vorbelor mele şi am crezut, o clipă, că aveau s-o podidească lacrimile. Am perceput prezenţa canarului din colivie. Mi-am amintit de trecut, de

propria-mi viaţă, de trecerea timpului, de anii care se scurseseră.

         Cele mai amare clipe pe care le trăiserăm se concentrau în acele luni, în acei ani. Füsun nu reuşea să devină vedetă de cinema, iar eu nu mă puteam apropia mai mult de ea.

N-ajungea că ne aflam în acel impas, mai fuseserăm şi făcuţi de ocară, ponegriţi. Îmi dădeam seama că, la fel ca în serile când „nu izbuteam defel să mă ridic şi să plec“, n-aveam scăpare din situaţia în care ne aflam. Amândoi simţeam că atâta vreme cât continuam s-o văd de patru-cinci pe săptămână, ne era imposibil, deopotrivă mie şi ei, să ne croim o altă viaţă.

         În seara aceea, către sfârşitul mesei, am spus, după obiceiul meu dintotdeauna, dar mai sincer ca niciodată:

         - Füsun, a trecut multă vreme de când n-am mai văzut tabloul cu turtureaua, sunt foarte curios să ştiu în ce fază se află.

         - E mult de când am terminat turtureaua, a spus ea. Feridun a găsit o poză frumoasă, cu o rândunică. Acum am început să lucrez la ea.

         - Rândunica asta e cea mai frumoasă dintre toate! A spus tanti Nesibe.

         Ne-am dus în camera de alături. Rândunica aceea graţioasă fusese aşezată cu măiestrie într-o altă parte a casei – chiar în faţa ferestrei bovindoului de la sufrageria în care obişnuiam

să luăm masa -, aşa cum se-ntâmplase mai înainte şi cu celelalte păsări din Istanbul, atârnate de grilaje de balcoane, de pervazuri ori de coşuri de fum. În spatele ei se zărea,

surprins într-o perspectivă ciudată şi copilărească, povârnişul Çukurcuma, pavat cu piatră cubică.

         - Sunt mândru de tine! am spus eu.

         În ciuda sincerităţii mele, în voce îmi stăruia însă un profund sentiment de înfrângere.

         - Întregul Paris ar trebui să vadă într-o bună zi aceste lucruri! am spus.

         Îmi doream, de fapt, să spun, la fel ca întotdeauna, „draga mea, te iubesc foarte mult, mi-a fost tare dor de tine, a fost nespus de dureros să mă aflu departe de tine, iar acum e o

mare fericire să te văd !“. Părea însă că neajunsul ce afecta universul tabloului se confunda cu neajunsul propriului nostru univers şi nu puteam să nu observ acest lucru în timp ce remarcam, trist, superficialitatea, simplitatea, naivitatea picturii ce închipuia rândunica.

         - E foarte frumos, Füsun, am spus eu prudent, simţind în mine o durere profundă.

         Dacă spun că în pictură stăruia ceva ce amintea de miniaturile indiene aflate sub influenţa picturii engleze, de picturile cu păsări japoneze şi chinezeşti, de atenţia pentru detaliu a lui Audubon şi chiar de seria cu imagini de păsări pe care o conțineau ambalajele unui anumit gen de napolitană cu ciocolată care se vindea atunci prin prăvăliile din Istanbul,

aș ruga să se ţină seama de faptul că eram îndrăgostit.

         Ne-am uitat la peisajele citadine din fundal, zugrăvite de Füsun odată cu păsările din Istanbul. Îmi trezeau în suflet tristeţe, nu bucurie. Îndrăgeam mult acea lume, îi aparţineam

şi, de aceea, rămăseserăm parcă încremeniţi în naivitatea acelor imagini.

         - Dacă ai încerca să zugrăveşti oraşul, casele din spate în culori mai vii...

         - Lasă, dragul meu! a spus Füsun. Nu fac decât să-mi mai omor vremea.

         A dat la o parte tabloul pe care-l ridicase ca să ni-l arate. M-am uitat la cutiile cu vopsele, la pensule, la sticle, la cârpele pătate, multicolore, care mi se păreau nespus de

atrăgătoare. Toate erau aşezate în ordine, aidoma picturilor cu păsări. Ceva mai încolo se aflau materialele şi degetarele pe care le folosea tanti Nesibe. Am strecurat în buzunar un degetar de portelan colorat şi un creion moale, micuț, portocaliu, cu care se jucase Füsun, nervoasă, ceva mai devreme. În astfel de luni negre, cele mai cumplite dintre ele fiind cele pe care le-am trăit