pe la sfârşitul lui 1979, obişnuiam să şterpelesc cele mai multe obiecte din casa familiei Keskin. Aceste lucruri reprezentau mai mult decât nişte simple semne ale clipelor pe care le trăisem, mai mult decât nişte simple obiecte care-mi aminteau de o clipă frumoasă - ele constituiau chiar o parte a acelor clipe. De pildă, cutiile de chibrituri expuse în Muzeul inocenţei... Fiecare dintre aceste cutii a fost atinsă de Füsun, iar în ele s-a cuibărit mireasma mâinii ei şi un miros abia perceptibil de apă de trandafiri. Când luam în mână mai apoi, în apartamentul din blocul Compasiunea, aceste cutii de chibrituri, aşa cum se-ntâmpla şi cu celelalte lucruri expuse în muzeul meu, retrăiam, desigur, plăcerea de-a mă afla la aceeaşi

masă cu ea, de a-i întâlni privirile. Dar fericirea pe care o încercam în timp ce luam cutia de pe masă şi-o strecuram în buzunar, ca din nebăgare de seamă, avea şi un alt aspect: era vorba de fericirea de-a putea smulge ceva, oricât de insignifiant ar fi fost, de la o persoană pe care o iubeam obsesiv, dar pe care „nu izbutisem s-o cuceresc“.

         Cuvântul ,,a smulge“ face, desigur, aluzie la o parte din trupul adorat al fiinţei iubite. Însă în răstimpul celor trei ani, mama, tatăl ei, masa la care cinam, soba, găleata de cărbuni, câinii bibelou care dormeau pe televizor, sticlele de colonie, ţigările, paharele de ceai, zaharniţele, toate obiectele aflate în casa din Çukurcuma deveniseră, treptat, în mintea mea o parte a ideii de Füsun. Eram fericit că o vedeam, că izbuteam s-o văd de trei-patru ori pe săptămână şi în acelaşi timp încercam un sentiment de triumf pentru că reuşeam să iau (e greşit spus ,,să şterpelesc“) din casa familiei Keskin - adică din viaţa lui Füsun - trei-patru, uneori chiar mai multe, şase-şapte, ba chiar, aşa cum se-ntâmpla în perioadele cele mai amare, zece-cincisprezece obiecte şi să le duc la blocul Compasiunea. Faptul că izbuteam să strecor în buzunar, cât ai clipi din ochi, vreun lucru de-al lui Füsun, ca, de pildă, o solniţă pe care o ţinuse în mână în timp ce se uita la televizor îngândurată, conştiinţa faptului că, în timp ce stăteam la taclale şi îmi beam încet-încet rachiul, solnița se afla în buzunarul meu, că ,,de-acum pusesem stăpânire pe ea“ îmi stârnea un asemenea sentiment de fericire încât, la

sfârşitul serii, reuşeam să mă ridic din fotoliu fără prea mari sforţări. Tovărăşia lucrurilor pe care le luam cu mine la plecare a ameliorat într-o oarecare măsură, după vara anului 1979, crizele determinate de neputinţa de-a mă ridica din fotoliu şi de-a mă desprinde de ea.

         Aceştia au fost cei mai trişti ani, nu doar pentru Füsun, ci şi pentru mine. Peste multă vreme, când viaţa urma să mă pună faţă în faţă cu cei mai obsedați, mai stranii şi mai

Nefericiți colectionari din Istanbul, când urma să-i vizitez prin case ticsite de hârtii, gunoaie, cutii şi fotografii, aveam să-mi amintesc, în strădania de-a pricepe ce anume simţeau acei confraţi ai mei în vreme ce strângeau capace de răcoritoare ori fotografii cu artişti şi ce semnificaţie îmbrăca pentru ei fiecare piesă nouă colecție, de sentimentele care mă-ncercau în vreme ce subtilizam obiecte din casa familiei Keskin.

 

 

65

 

Câinii

 

 

 

         La ani de zile de la întâmplările pe care le relatez acum, în timpul călătoriilor pe care aveam să le întreprind spre a vedea toate muzeele lumii, mă deprinsesem să contemplu

toată ziua colecţiile, zecile de mii de obiecte mărunte, stranii, expuse prin muzee din Peru, India, Germania, Egipt şi multe alte ţări, apoi să beau, seara, două-trei pahare, iar după aceea să rătăcesc pe străzi cu orele, la voia întâmplării. Aflat la Lima, la Calcutta, la Hamburg, la Cairo şi în multe alte oraşe, contemplam, pe ferestrele şi printre draperiile deschise, felurite familii care se uitau la televizor şi se amuzau în timp ce luau masa de seară, pătrundeam în case, sub diverse pretexte, ba chiar făceam fotografii cu proprietarii acestora. Aşa am ajuns să bag de seamă că în marea majoritate a caselor din lume, pe televizorul în fața căruia stăteau şi la care se uitau oamenii seara se afla câte un câine bibelou. De ce simțeau oare nevoia milioane de familii, din aproape toate colțurile lumii, să aşeze pe televizor câte un câine bibelou?

         Mi-am pus pentru prima dată această întrebare, la o scară mai redusă, în casa familiei Keskin. După cum aveam să aflu mai târziu, câinele de porțelan pe care îl remarcasem de cum intrasem prima oară în casa lui Füsun de pe strada Kuyulu Bostan îşi avea locul, înainte de apariția televizorului, pe aparatul de radio în jurul căruia obișnuia să se strângă seara familia Keskin. Aşa cum am văzut apoi că se-ntâmpla în foarte multe case din Tabriz, din Teheran, din diverse oraşe balcanice, din Orient, de la Lahore şi chiar de la Bombay, şi în casa familiei Keskin, sub câinele de pe televizor se afla un milieu. Uneori, lângă câine era aşezată o mică vază, un ghioc (Füsun mi-l pusese. odată la ureche, zâmbind, ca să ascult tumultul oceanelor, adunat în căuşul lui) sau, eventual, câinele era rezemat de o cutie de tutun, pe care o veghea. Alteori, poziția câinelui sau a câinilor de pe masă era ajustată în functie de locul în care se găseau scrumierele şi tabacherele. Credeam că tanti Nesibe era cea care se deda la acele aranjamente misterioase, ce-mi trezeau sentimentul că dulăul urma să clatine curând din cap, ba chiar să facă un salt către scrumieră, dar într-o seară de decembrie din 1979 o văzusem chiar pe Füsun, la care tocmai mă uitam admirativ, schimbând poziţia câinelui de pe televizor. Făcuse acest lucru cu un gest de nerăbdare, într-un moment în care nu-ti atrăgea nimic atenţia asupra câinelui ori a televizorului, în timp ce ne aflam cu toții la masă, în aşteptarea mâncării pregătite de mama ei. Faptul acesta nu explica însă ce căutau câinii acolo. În anii ce au urmat, pe televizor a mai apărut un câine, care susținea o tabacheră. Cât despre cei doi câini de plastic,