care dădeau cu adevărat din cap şi ai căror semeni puteau fi adeseori văzuţi, în acei ani, la geamurile din spate al taxiurilor şi maxi-taxiurilor, aceştia au dispărut la fel de repede cum au apărut. Zburdălnicia câinilor, despre care se discuta foarte puţin, era provocată de faptul că interesul meu pentru lucrurile familiei Keskin ieşise la iveală fără echivoc. În perioada în care zăvozii de pe televizor se schimbau cu repeziciune, tanti Nesibe şi Füsun intuiau sau ştiau deja că eu eram cel care-i ,,luase“, aşa cum se întâmplase şi cu alte lucruri din casă.

         De fapt, nu doream deloc să-mi împart cu ceilalţi nici „colecţia“, nici năravul de a lua şi aduna lucruri, căci îmi era ruşine de ceea ce făceam. Când m-am apucat să subtilizez şi alte obiecte, precum scrumiere, cesti, papuci, a căror absenţă atrăgea atenţia, după lucruri precum cutii de chibrituri, mucuri de ţigări fumate de Füsun, solniţe, ceşcuţe de cafea, agrafe, clame de păr, care nu erau greu de sustras şi care nu atrăgeau luarea-aminte, am început treptat să cumpăr şi să aduc în locul lor replici noi.

         - Ştiţi că vorbeam ieri de căţelul de pe televizor! Rămăsese la mine. Fatma Hanim a noastră şi-a zis să-l pună deoparte, dar l-a scăpat pe jos şi l-a spart. L-am adus în schimb pe acesta, tanti Nesibe. L-am văzut într-un magazin din Bazarul Egiptean, când m-am dus să cumpăr nişte mâncare, nişte seminţe de napi pentru Lămâie...

         - Aaa, cuţu ăsta cu urechi negre e tare frumos! a spus tanti Nesibe. Un adevărat câine al străzii... Măi, urecheatule! Ia stai tu aici, să te vedem! Bietul de el îţi inspiră tihnă... Mi-a luat câinele din mână şi l-a pus pe televizor. Prin poziţia în care stăteau pe televizor, unii câini ne sugerau tihnă, întocmai ca ticăitul ceasului de perete. Unii erau ameninţători, alţii de-a dreptul urâţi, antipatici, dar ne făceau să simţim că ne aflam intr-un loc păzit de câini şi, poate din

această cauză, că eram apăraţi. Pe străzile din cartier începuseră să răsune noaptea armele militanţilor din diversele grupări politice, iar lumea din afara casei ajunsese să ne pară treptat de rău augur. Câinele de stradă cu urechi negre a fost cel mai simpatic dintre zecile de câini care s-au perindat pe televizorul familiei Keskin de-a lungul celor opt ani.

         Pe 12 septembrie 1980 a avut loc o nouă lovitură de stat militară. Mă sculasem de dimineaţă, înaintea tuturor, mânat de instinct, şi văzând că străzile care dădeau în bulevardul

Teşvikiye erau goale ca-n palmă, mi-am dat seama imediat cum stăteau lucrurile, ca unul care avusese parte, încă din copilărie, de un puci la fiecare zece ani. Pe bulevard treceau din când în când camioane militare pline cu soldaţi care cântau marşuri. Am deschis imediat televizorul, m-am uitat puţin la imaginile care prezentau ceremonia drapelului şi parada militară, la discursurile generalilor care puseseră mâna pe putere, după care am ieşit în balcon. Am gustat din plin pustietatea bulevardului Teşvikiye, liniştea oraşului, foşnetul frunzelor castanului din curtea moscheii, mişcate de adierea vântului. Cu exact cinci ani în urmă, după petrecerea de sfârşit de vară, contemplasem alături de Sibel aceeaşi privelişte, din acelaşi balcon, la aceeaşi oră a dimineţii.

         - Aoleu, că bine-au făcut, ţara era în pragul dezastrului! a spus mama, în timp ce asculta cântecele de luptă şi vitejie ale rapsodului de la hotare, cu mustaţă pe oală, ce apăruse la televizor. Dar de ce-l dau la televizor pe mitocanul ăsta pocit?! Nici Bekri n-o să mai poată veni astăzi, aşa că, Fatma, fă tu mâncarea! Ce-avem în frigider?

         Restricţiile de circulaţie au durat toată ziua. Ne uitam la camioanele militare care treceau din când în când cu viteză pe bulevard şi ne dădeam seama că foarte multe persoane, oameni politici, gazetari, erau săltate în acele clipe de la domiciliu şi-i mulţumeam Domnului că nu ne amestecaserăm niciodată în astfel de lucruri. Toate gazetele scoseseră tiraje noi şi întâmpinau lovitura de stat cu bucurie. Am rămas acasă cu mama până seara, urmărind la televizor declaraţia generalilor cu privire la lovitura de stat, care era reluată mereu, şi vechi imagini cu Atatürk, citind ziarele, contemplând de la ferestre farmecul străzilor pustii. Eram îngrijorat

pentru Füsun şi pentru atmosfera care domnea în casa din Çukurcuma. Umbla vorba că în unele cartiere se făceau percheziţii în fiecare casă, la fel ca la puciul din 1971.

         - De-acum o să putem ieşi pe stradă liniştiţi! a spus mama.

         Dar, pentru că a fost interzisă circulaţia pe străzi după ora zece seara, lovitura de stat mi-a răpit plăcerea cinelor la Füsun. La telejurnalul de pe unicul canal de televiziune, urmărit de întreaga ţară, generalii îi dojeneau seară de seară nu doar pe politicieni, ci şi pe ceilalţi cetăţeni pentru năravurile lor din trecut. Nenumăraţi indivizi implicaţi în acte de terorism fuseseră executaţi în pripă, ca să le servească drept învăţătură de minte altora. La masa familiei Keskin, urmăream cu toţii în tăcere ştirile privitoare la condamnările la moarte. Simţeam atunci că eram şi mai aproape de Füsun, că făceam parte din familie. Erau aruncaţi în închisoare nu doar politicieni ori intelectuali din opoziţie, ci şi escroci, persoane care încălcaseră regulile de circulaţie, care scriau sloganuri politice pe ziduri, care ţineau case de randevu, care turnau sau prezentau filme erotice ori vânzători de lozuri care vindeau ţigări de contrabandă. Aşa cum se-ntâmplase şi în perioada puciului precedent, militarii nu-i adunau

de pe străzi şi nu-i tundeau sau rădeau pe tinerii care .umblau cu părul lung şi cu barbă, „gen hippy“, dar îi înlăturaseră fără ezitare pe foarte mulţi profesori universitari. Barul Pelurul era şi el pustiu. În ceea ce mă priveşte, după lovitura de stat militară decisesem să-mi pun ordine în viaţă, să beau mai puţin, să mă fac mai puţin de râs din pricina dragostei pentru Füsun, să-mi impun măcar o limită în privinţa năravului de-a pune mâna pe felurite obiecte.

         Nici nu trecuseră două luni de la lovitura de stat militară când m-am pomenit într-o seară, înainte de cină, că rămăsesem singur în bucătărie cu tanti Nesibe. Mă duceam la ei