- Dragul meu Kemal Bey, câinele nostru de pripas de pe televizor - cel cu urechi negre adus de dumneata, vreau să spun, a dispărut... Ne-am deprins să-l vedem mereu, aşa că ne dăm seama imediat când lipseşte. Ce-a fost, a fost, nu mă simt deloc îngrijorată, poate că dulăul o fi vrut chiar el să plece, a spus ea.

         A lăsat să-i scape un hohot de râs scurt, simpatic, dar când a văzut expresia severă întipărită pe chipul meu, a redevenit serioasă.

         - Ce să facem? m-a întrebat ea. Tarik Bey mă tot bate la cap: ,,ce s-a-ntâmplat cu câinele“?

         - Am să găsesc eu o soluţie.

         În seara aceea am tăcut chitic. Dar, în ciuda tăcerii mele - sau poate tocmai de aceea - nu eram în stare să mă ridic şi să plec. Către ora la care intra în vigoare interdicţia de circulaţie pe străzi, am trecut printr-o foarte puternică „criză a neputinţei de-a mă ridica de pe scaun“. Cred că Füsun şi tanti Nesibe erau conştiente de violenţa ei. Tanti Nesibe a fost nevoită să spună de câteva ori ,,aoleu, să nu întârzii, te rog!“. Am izbutit să plec la zece şi cinci.

         La întoarcere nu ne-a oprit nimeni, în ciuda faptului că circulam după ora instituirii interdicţiei. Odată ajuns acasă, am reflectat îndelung la semnificaţia câinilor, ca şi la faptul

că mai întâi îi aduceam la familia Keskin, iar apoi îi luam cu mine; băgaseră de seamă absenţa zăvodului abia după unsprezece luni şi, după mine, aceasta se petrecuse datorită atmosferei de ,,să ne punem ordine în viaţă“ răspândită de puci, dar tanti Nesibe era convinsă că observaseră ,,imediat“. În mod foarte probabil, toţi câinii aceia care dormeau pe milieurile de pe televizoare erau, de fapt, o reminiscenţă din epoca radioului. Pe vremea când toată lumea asculta radioul, capetele se răsuceau involuntar spre aparat, iar atunci căutau acolo ceva amuzant, liniştitor. Când radiourile au fost date la o parte iar televiziunea a devenit mihrab-ul1

mesei de familie, câinii au fost mutaţi pe televizoare, dar acum nimeni nu mai lua seama la bietele animale, căci ochii tuturor erau îndreptaţi spre ecrane. Puteam, aşadar, să-l iau şi să plec cu ei, aşa cum îmi doream.

         La două zile după aceea, le-am dus celor din familia Keskin doi câini de porțelan:

         - I-am văzut astăzi, în timp ce treceam prin Beyoglu, în vitrina Bazarului Japonez, am spus eu. Parcă ar fi fost anume făcuţi ca să fie puşi pe televizorul nostru.

         - Aaa, sunt foarte drăgălaşi! a spus tanti Nesibe. De ce te-ai deranjat, Kemal Bey?!

         - M-a mâhnit dispariţia căţelului cu urechi negre, am spus eu. De fapt, mă întrista să-l văd singur acolo, pe televizor. Când i-am zărit pe aceştia doi, voioşi şi buni prieteni, m-am

gândit că ar fi bine ca, de data aceasta, pe televizor să stea doi câini veseli şi fericiţi.

         - Chiar te întrista singurătatea câinelui, Kemal Bey? a întrebat tanti Nesibe. Adevărul este că eşti un om ciudat. Dar ne bucurăm că eşti aşa!

    1. Nişă în zidul unei moschei, care indică direcţia oraşului Mecca şi spre care se orientează credinciosul musulman în timpul rugăciunílor canonice.

         Füsun îmi zâmbea cu drăgălăşenie.

         - Lucrurile date la o parte şi apoi uitate mă întristează foarte tare, am spus eu. Chinezii cred, se pare, că lucrurile sunt înzestrate cu suflet.

         - De fapt, noi, turcii, înainte de-a veni din Asia Centrală, am avut foarte mult de-a face cu chinezii, s-a spus la televizor mai deunăzi, a spus tanti Nesibe. Dumneata nu erai nici în seara aceea - cum se numea emisiunea, Füsun ? Aaa, ai aşezat foarte frumos căţeii acolo! Dar oare să stea aşa, întorşi unul spre altul, sau întorşi spre noi? Nici eu nu mă pot decide acum.

         - Cel din stânga să stea întors spre noi, iar celălalt, spre cel din stânga! a spus deodată Tarik Bey.

         Uneori, Tarik Bey se amesteca brusc în discuţie, în cel mai ciudat moment al acesteia, când credeam că nu ne asculta deloc, şi rostea câte-o vorbă plină de înţelepciune, care demonstra că sesizase detaliile mai bine chiar decât noi:

        - Atunci, pe de o parte, îşi vor ţine tovărăşie unul altuia şi nu se vor plictisi, iar pe de altă parte vor sta răsuciţi spre noi şi vor face parte din familie, a continuat el.

         Nu m-am putut atinge de cei doi câini vreme de un an şi mai bine, deşi îmi doream foarte mult acest lucru. În anul 1.982, când i-am luat de acolo, începusem deja să las, discret,

bani în schimbul obiectelor pe care le subtilizam din casa Keskin sau să aduc chiar a doua zi vreun obiect nou, foarte scump, în locul celui pe care-l sustrăsesem. Anumite ciudăţenii de genul pernei cu ace şi câinelui, sau al câinelui şi centimetrului de croitorie şi-au aflat şi ele locul pe televizor tot în această ultimă perioadă.

66

Ce e asta ?

         La patru luni după lovitura de stat militară, pe când ne întorceam, într-o seară, de la familia Keskín, cu cincisprezece minute înainte de intrarea în vigoare a interdicţiei, eu şi Çetin am fost opriţi pe bulevardul Siraselviler de nişte militari care controlau actele. Stăteam relaxat pe bancheta din spate a maşinii, căci nu-mi lipsea nimic de natură să-mi stârnească temeri. Când însă ochii bărbatului care mi-a luat actul de identitate s-au oprit o clipă asupra răzătoarei de gutui aflate lângă mine, m-am simţit tulburat.

         Subtilizasem răzătoarea ceva mai devreme din casa familiei Keskin, într-un moment în care nu se uita nimeni la mine, potrivit vechiului meu obicei. Faptul acesta mă făcuse atât de fericit, încât plecasem de acolo din vreme, fără prea mari sforţări, iar cu puţin timp înainte scosesem răzătoarea din palton şi o aşezasem lângă mine, pe bancheta din spate, mânat de acel impuls al vânătorului care vrea să poată arunca, din când în când, mândru, o privire asupra becaţei  pe care a prins-o.

         Când ajunsesem, în seara aceea, la familia Keskin, trăsesem în piept mireasma de dulceaţă de gutui care domnea în casă și-o recunoscusem imediat. In timp ce vorbeam de una, de alta, tanti