Nesibe îmi spusese că, în după-amiaza aceea, fiersese cu Füsun, la foc mic, nişte dulceaţă de gutui. Mama şi fiica stătuseră, în acest răstimp, cu mare plăcere la taclale.

Dedusesem din vorbele ei, pentru ca apoi să-mi şi imaginez scena cu delectare, că Füsun amestecase încet în dulceaţă cu-o lingură de lemn, căci mama ei avea alte treburi.

         Militarii le permiteau unora dintre maşini să plece, dup ce verificau actele de identitate ale pasagerilor. Alteori, cereau tuturor să coboare din maşină şi percheziţionau cu atenţie, de la cap la coadă, atât vehiculul, cât şi pasagerii. Ne-au spus şi nouă să coborâm.

         Am coborât din maşină împreună cu Çetin. Ne-au studiat actele de identitate cu atenţie. Apoi, supunându-ne ordinului ne-am depărtat braţele de trup, asemenea infractorilor din filme, şi ni le-am sprijinit de Chevrolet. Doi soldaţi scotoceau prin torpedo, pe sub banchete, pretutindeni. Trotuarele de pe bulevardul Siraselviler, înghesuit între blocuri destul de înalte, erau umede şi-mi aduc aminte de câteva persoane care ne-au aruncat o privire, în timp ce treceau pe lângă noi - soldaţilor, care opreau maşinile, şi nouă, celor percheziţionați. Se apropia ora de instituire a interdícţiei de circulaţie şi nu mai era nimeni pe străzi. Toate ferestrele vestitei case rundevu Şaizeci şi Şase (acesta era numărul clădirii), care se afla în faţa noastră, pe care o vizitaseră cândva aproape toţi băieţii din cele trei clase de pe vremea liceului şi unde Mehmet cunoştea foarte multe fete, erau întunecate.

         - A cui e scula asta? a întrebat unul dintre militari.

         - A mea.

         - Ce e asta?

         Am simţit o clipă că n-aveam să-i pot spune că era o răzătoare de gutui. Eram convins că, dacă aveam să-i spun, urmau să-şi dea seama imediat de fixaţia mea pentru Füsun,

de vizitele pe care le făceam de ani de zile, de patru-cinci ori pe săptămână, unei femei căsătorite, în casa în care locuia cu familia, de situaţia scandaloasă în care mă aflam şi de

disperarea mea, de faptul că eram, în sine, un om straniu, de soi rău. Aveam mintea tulbure, datorită rachiului băut în tovărăşia lui Tarik Bey; acum însă, după ani de zile, nu

socotesc deloc că evaluam greşit situaţia. Găseam foarte ciudat faptul că răzătoarea de gutui, cu alte cuvinte un obiect aflat, cu puţin timp în urmă, în bucătăria lui Füsun, ajunsese în mâna unui subofiţer bine intenţionat, despre care acum cred că era din Trabzon, dar problema era mai profundă - privea vieţuirea în această lume şi calitatea de om.

         - Stimate domn, obiectul acesta vă aparţine?

         - Da.

         - Ce e asta, frate?!

         M-am cufundat din nou în tăcere. Un sentiment de abandon şi disperare, asemănător celui indus de neputinţa de a mă ridica din scaun, îmi cuprindea, încetul cu încetul,

întregul trup, şi-mi doream ca fratele meu, militarul, să mă înţeleagă fără ca eu să-mi declar delictul, dar lucrul acesta nu era posibil.

         La şcoala primară aveam un coleg de clasă foarte bizar şi, totodată, cam puţin la minte. Când îl chema învăţătorul la tablă şi-l întreba dacă-şi făcuse tema la matematică, se învăluia şi el în aceeaşi tăcere ca şi mine, nu spunea nici da, nici nu, şi rămânea astfel proţăpít în faţa noastră, schimbându-și greutatea corpului de pe un picior pe altul, pradă unui sentiment de vinovăţie şi inadecvare, până când învățătorul îşi ieşea din minţi de furie. N -aveam cum să pricep, când îl priveam confuz acolo, în clasă, că, odată cufundat în tăcere, n-ai cum să mai deschizi gura vreodată, ba chiar că vei tăcea ani, sute de ani de zile. În copilărie eram fericit și

liber. Peste ani de zile însă, în noaptea aceea, pe bulevardul Siraselviler, mi-am dat seama ce însemna să nu poţi vorbi. Am simţit, vag, că şi dragostea mea faţă de Füsun era, în cele din urmă, tot povestea unei asemenea încăpăţânări și retrageri în sine. In ciuda tuturor eforturilor, dragostea, fixaţia mea legată de ea n-aveau cum să devină o modalitate de a fi părtaş cu cineva, în deplină libertate, la această lume. În adâncul sufletului îmi dădusem seama de la bun început că lucrul acesta nu era posibil în lumea despre care vorbesc, aşa încât mă cufundasem în mine şi pornisem să o caut pe Füsun în propriile-mi profunzimi. Din punctul meu de vedere, Füsun pricepuse că aveam s-o descopăr în mine. Până la urmă, totul avea să fie bine.

         - Domnule comandant, este o răzătoare, a spus Çetin Efendi. O răzătoare pentru gutui, bine cunoscută de dumneavoastră..

         Cum de recunoscuse Çetin imediat răzătoarea?

         - Ei, şi-atunci de ce nu spune?

         S-a întors către mine:

         - Uite ce este, s-a instituit legea marţială... Eşti surd?

         - Domnule comandant, Kemal Bey e foarte necăjit.

         - De ce? a spus comandantul, dar treaba pe care o avea de făcut nu îngăduia asemenea manifestări de afecţiune. Urcaţi şi aşteptaţi în maşină! a spus el, aspru.

         Apoi s-a îndepărtat, cu răzătoarea de gutui şi actele noastre de identitate.

         Am văzut răzătoarea lucind o clipă la lumina strălucitoare a farurilor unei maşini care aştepta la rând, în spatele nostru pentru ca apoi să fie azvârlită într-un vehicul militar - un

mic camion - aflat ceva mai în faţă.

         Am început să aştept în Chevrolet, alături de Çetin. Către ora de intrare în vigoare a interdicţiei, maşinile au început să circule mai cu viteză. Am văzut în depărtare maşinii

care reveneau precipitat din piaţa Taksim. Domnea acea tăcere plină de teamă şi vinovăţie pe care o percepeam întotdeauna la cetăţenii care se aflau în faţa poliţiştilor, la percheziţii ori la controlul actelor de identitate. Auzeam ticăitul ceasului din maşină şi nu ne clinteam din loc, pentru a nu face zgomot.

         Mă gândeam că, în vehiculul militar, răzătoarea se afla în mâna cine ştie cărui căpitan şi aveam un sentiment de disconfort. Peste ani de zile mi-am adus aminte cum simţeam, în timp ce aşteptam in tăcere, stăpânit de o senzaţie de agitație care sporea treptat, că aveam să sufăr nespus dacă militarii aveau să mi-o confişte, aşa cum mi-am amintit şi de intensitatea neliniştii pe care o incercam atunci. Çetin a deschis radioul. Tocmai se dădea citire comunicatelor transmise de comandamentele instituite prin legea marţială.