pentru a face ordine în mine însămi. Am vrut să îmi confirm încă o dată ce anume sunt şi ce fel de viaţă am dus. Sigur, nu dau vina pe nimeni altcineva decât pe mine, dar a fost o îndeletnicire sfâşietoare. Până la urmă am reuşit să termin.

  Am scris tot ce era de scris. Acum nu mai am nevoie de ele, dar nici nu vreau să le citească altcineva. Dacă ar ajunge sub ochii cuiva, ar putea răni din nou. Prin urmare, aş vrea să le duceţi undeva şi să le ardeţi în întregime, să nu mai rămână nici urmă din ele. Aceasta este rugămintea mea faţă de dumneavoastră. Sunteţi singurul pe care îl pot ruga să facă asta. Credeţi că mă puteţi ajuta?

  — Am înţeles, spuse Nakata, încuviinţând cu putere din cap. Dacă aceasta este dorinţa dumneavoastră, Nakata le va arde în întregime. Puteţi sta liniştită.

  — Vă mulţumesc.

  — A fost important să scrieţi?

  — Da, a fost foarte important. Rezultatul, ce a reieşit din scris, nu are nici o însemnătate.

  — Nakata nu ştie să scrie şi să citească şi nu poate să noteze nimic. La fel ca pisicile.

  — Domnule Nakata?

  — Da?

  — Am senzaţia că vă ştiu de multă vreme. Nu aţi fost cumva în acel tablou? Cineva de pe fundalul plajei? Cel cu pantaloni albi suflecaţi şi cu picioarele în apă?

  Nakata s-a ridicat, s-a apropiat de birou şi şi-a pus mâinile arse de soare peste mâinile doamnei Saeki, sprijinite pe dosare. A absorbit în palmele sale căldura ei, părând că ascultă ceva cu atenţie.

  — Doamna Saeki!

  — Da.

  — Puţin înţelege şi Nakata.

  — Ce anume?

  — Ce sunt amintirile. Le simt prin mâinile dumneavoastră.

  — Mă bucur, răspunse ea zâmbind.

  Nakata a stat mult cu mâinile sale pe ale ei. Doamna Saeki a închis ochii şi s-a cufundat în amintiri. Nu mai simţea durere, deoarece cineva i-o absorbise pe vecie. Cercul s-a închis din nou. Deschide uşa unei camere îndepărtate şi vede pe perete două acorduri frumoase, dormind ca nişte şopârle. Le atinge uşor şi simte în vârful degetelor somnul lor liniştit. O adiere de vânt flutură încet perdeaua veche.

  Un tremur plin de înţeles, ca un simbol. Poartă o rochie lungă, albastră. O rochie pe care a purtat-o undeva, demult.

  Foşneşte încet când merge. Dincolo de geam se întinde plaja.

  Se aud valurile. Se aude şi o voce. În vânt se simte mirosul mării. E vară. E mereu vară. Pe cer plutesc câţiva norişori albi, bine conturaţi.

  Nakata a luat în braţe cele trei dosare groase şi a coborât scările. Oshima stătea la recepţie şi discuta ceva cu un vizitator. Când l-a văzut coborând, i-a zâmbit. Nakata i-a răspuns cu o plecăciune, iar Oshima şi-a reluat conversaţia.

  Hoshino era în sala de lectură, absorbit într-o carte.

  — Domnule Hoshino!

  Tânărul a lăsat cartea pe masă şi şi-a ridicat privirea spre el.

  — Mult ai mai stat! Ţi-ai terminat treaba?

  — Da, Nakata şi-a terminat treaba aici. Aş vrea să plecăm, dacă sunteţi de acord.

  — Sigur. Oricum se cam apropie de sfârşit cartea.

  Beethoven a murit şi am ajuns la partea cu înmormântarea.

  Ce mai funeralii! A fost un cortegiu de două sute cincizeci de mii de vienezi şi şcolile au fost închise.

  — Domnule Hoshino?

  — Ce e?

  — Nakata mai are o singură rugăminte.

  — Spune.

  — Aş vrea să ard aceste lucruri undeva.

  Hoshino s-a uitat la dosarele pe care le ţinea în braţe.

  — Hm, ditamai teancul. La câte sunt, nu putem să ne apucăm să le dăm foc oriunde. Trebuie să găsim o luncă, ceva.

  — Domnule Hoshino?

  — Ce e?

  — Haideţi să căutăm o luncă!

  — Mă scuzi că te întreb, dar e foarte important? Nu putem să le aruncăm pe undeva?

  — Este foarte important să le ardem, domnule Hoshino.

  Trebuie să scoată fum, care să se înalţe la cer. Trebuie să le vedem arzând cu ochii noştri.

  Hoshino s-a ridicat şi s-a întins din toate încheieturile.

  — Am priceput. Gata, mergem să căutăm o luncă. Habar n-am unde am putea găsi, dar măcar una tot trebuie să existe în tot Shikoku.

  Era o după-amiază neobişnuit de aglomerată. Veniseră mulţi vizitatori şi câţiva puneau întrebări de specialitate.

  Oshima se împărţea între dat răspunsuri şi căutat materialele pe care le cereau. De câteva ori a trebuit să caute în calculator. În mod normal, i-ar fi cerut ajutorul doamnei Saeki, dar acum nu putea. A trebuit să-şi părăsească scaunul de mai multe ori şi aproape că nici nu observase când se întorsese Nakata. Când s-a mai liniştit puţin şi s-a uitat înjur, a văzut că cei doi deja nu mai erau.

  A urcat scările şi s-a îndreptat spre biroul doamnei Saeki.

  Straniu, dar uşa era închisă. A ciocănit scurt de două ori şi a aşteptat, dar nu i s-a răspuns. A mai ciocănit o dată.

  — Doamna Saeki? E totul bine? Întrebă el.

  Nici un răspuns.

  A apăsat încet clanţa. Nu era încuiat. A crăpat puţin uşa Şi a aruncat o privire înăuntru. A văzut-o pe doamna Saeki stând cu capul pe birou. Părul îi ascundea chipul. Oshima Qu ştia ce să facă. Poate că era obosită şi doar dormea, dar Şi-a dat seama că nu o mai văzuse niciodată aţipind în diezul zilei. Nu era genul de om care picoteşte la serviciu.

  Aintrat în cameră şi s-a apropiat de birou. S-a aplecat şi a strigat-o la ureche. Nici o reacţie. A zgâlţâit-o de umăr, apoi i-a luat încheietura şi a apăsat-o cu degetul. Nu avea puls. Pe piele încă se mai simţea o urmă de căldură, însă foarte plăpândă.

  I-a dat părul la o parte şi i-a