privit chipul. Avea ochii întredeschişi. Nu dormea. Era moartă. Insă avea expresia cuiva care visează în linişte. Pe buze îi stăruia umbra unui surâs. Nici moartă nu şi-a pierdut nobleţea, îşi spuse Oshima. I-a lăsat părul să cadă la loc, apoi a luat telefonul de pe birou.

  Ştia că această zi avea să vină în curând şi era pregătit, dar acum, rămas singur în cameră cu trupul ei neînsufleţit, nu mai ştia ce să facă. Se simţea pustiit. Aveam nevoie de ea, îşi spuse el. Aveam nevoie de prezenţa ei ca să umple golul din mine, însă eu nu am reuşit să umplu golul din ea.

  A rămas numai şi numai al ei, până în ultima clipă.

  I s-a părut că cineva îl strigă de la parter. Uşa rămăsese deschisă şi de jos se auzea forfotă. A sunat şi telefonul, dar Oshima a ignorat totul. Stătea pe scaun şi o privea pe doamna Saeki. Puteţi să mă strigaţi cât vreţi. Telefonul poate să sune cât o vrea. La un moment dat s-a auzit sirena unei ambulanţe care se apropia. În curând aveau să vină şi să o ducă de aici. Pentru totdeauna. Şi-a ridicat mâna stângă şi s-a uitat la ceas. Era patru şi treizeci şi cinci de minute. Marţi, ora patru şi treizeci şi cinci de minute. Trebuie să ţin minte această oră, îşi spuse el. Nu trebuie să uit niciodată această după-amiază, această zi.

  — Kafka Tamura! Şopti el către tabloul din perete. Trebuie să-ţi spun ce s-a întâmplat. Dacă nu cumva ştii deja.

  Capitolul 43

  Arunc bagajele şi, scăpat de povară, înaintez mai departe prin pădure. Mă concentrez doar asupra mersului. Nu mai e nevoie să însemnez copacii. Nu mai trebuie să ţin minte drumul de întoarcere. Renunţ să mai privesc cu atenţie în jurul meu. Oricum, peisajul e mereu acelaşi. Copaci deşi, care se înalţă falnic, ferigi dese, liane de iederă, rădăcini noduroase, frunze putrezite, cochilii uscate, lepădate de insecte. Pânze de păianjen rezistente şi lipicioase. Şi nenumărate crengi – parcă ar fi tărâmul crengilor. Crengi ameninţătoare, crengi care se luptă pentru spaţiu, crengi care se ascund cu iscusinţă, crengi încâlcite, crengi care meditează, crengi uscate, care mor. E un peisaj care se repetă la nesfârşit. Doar că, cu fiecare repetiţie, totul se adânceşte puţin câte puţin.

  Merg mai departe pe drumul – sau ceea ce pare a fi drumcare se întinde în faţa mea. E tot un urcuş, dar panta nu mai e la fel de abruptă. Nu mă mai face să-mi pierd răsuflarea. Uneori dă să se piardă în marea de ferigi Şi în tufişurile spinoase, dar dacă reuşesc să mă orientez încotro trebuie să mă îndrept, apare din nou. Nu îmi mai e teamă de pădure. Are propriile sale reguli, tipare. Odată ce mcetează să-mi mai fie frică, pot să le văd. Îi înţeleg repetiţia şi o transform într-o parte din mine.

  Nu mai car nimic după mine. Nu mai am nici tubul cu vopsea galbenă, nici toporişca proaspăt ascuţită, pe care le ţineam cu atâta grijă. Nici rucsacul. Nici bidonul cu apă, nici mâncare. Nici busolă. Le-am lăsat pe toate în urmă, pe drum. Aşa nu îmi mai este frică de mine însumi şi vreau ca Pădurea să vadă că am ales să rămân complet lipsit de apărare. Sau poate că asta vreau să-mi transmit mie însumi.

  Eu, proaspăt ieşit din găoacea dură, mă îndrept singur către inima labirintului, unde mă voi abandona neantului.

  Pe nesimţite se stinge şi muzica ce îmi răsuna în urechi.

  A mai rămas doar un zgomot slab de fundal, ca un cearşaf alb, întins pe un pat uriaş, fără nici o cută. II ating cu degetul şi îi parcurg albeaţa. E nesfârşită. Transpir la subsuoară. Cerul care se întrezăreşte uneori printre crengile copacilor înalţi e acoperit cu un strat compact de nori cenuşii. Deocamdată nu sunt semne de ploaie. Norii stau neclintiţi, menţinându-se neschimbaţi. Păsările care se odihnesc pe crengile înalte schimbă ciripituri, transmiţându-şi semnale pline de înţeles. Insectele bâzâie prevestitor printre buruieni.

  Mă gândesc la casa goală din Nogata. Acum e probabil închisă. Foarte bine, să rămână închisă. Petele de sânge să rămână aşa cum sunt. Ce mă interesează pe mine? Nu am de gând să mă mai întorc vreodată acolo. Casa aceea e un loc în care au murit multe, chiar înainte de ce s-a petrecut de curând. Nu, este locul în care au fost ucise multe.

  Pădurea încearcă să mă ameninţe, uneori pe deasupra capului, alteori pe la picioare. Îmi suflă rece în ceafă şi îmi înţeapă pielea cu mii de ace cu ochi. Încearcă să mă expulzeze, ca pe un corp străin. Însă treptat, învăţ să trec cu bine peste toate aceste ameninţări. La urma urmei, pădurea nu este o parte din mine? Aşa încep să privesc lucrurile. Călătoresc înăuntrul meu, aşa cum sângele călătoreşte prin vene. Ceea ce văd este interiorul meu, iar ceea ce îmi pare ameninţător este de fapt ecoul spaimei din sufletul meu.

  Pânzele de păianjen ţesute aici sunt pânze ţesute de inima mea, iar păsările care cântă prin copaci sunt păsări crescute de mine însumi. Imaginea aceasta se naşte înăuntrul meu şi prinde rădăcini.

  Înaintez prin pasajele pădurii, ca împins de la spate de pulsaţia unei inimi uriaşe. Drumul se îndreaptă către un loc menit mie, o sursă de lumină care emană întuneric, un loc din care se nasc ecouri mute. Vreau să văd cu ochii mei ce e acolo. Sunt propriul meu mesager secret care poartă în mână o scrisoare importantă, bine sigilată.

  Întrebare.

  De ce nu m-a iubit?

  Nu am meritat să mă iubească mama mea?

  Mulţi ani mi-a ars inima această întrebare şi mi-a ros sufletul. Mama nu m-a iubit din cauză că eu îmi însumi aveam o problemă gravă? M-am născut murdar? M-am născut ca oamenii să-şi întoarcă faţa de la mine?

  Mama nici măcar nu m-a strâns puternic în braţe înainte să plece.