Nu mi-a lăsat nici măcar un cuvânt. Şi-a întors faţa de la mine, a luat-o pe sora mea şi a plecat fără să-mi spună o vorbă. A dispărut ca un nor de fum şi s-a îndepărtat de mine pentru totdeauna.

  O pasăre ţipă ascuţit deasupra mea. Îmi ridic privirea către cer, dar nu văd decât norii cenuşii. Vântul nu bate.

  Merg mai departe, înaintând de-a lungul ţărmului conştientului meu. Valuri de conştientă se sparg şi se retrag. Vin şi lasă ceva scris, apoi se întorc şi şterg totul. Încerc să desluşesc cu iuţeală ce scrie, dar nu este uşor. Literele dispar înghiţite de următorul val, înainte să apuc să le descifrez. În conştiinţa mea rămân doar frânturi de cuvinte enigmatice.

  Inima îmi zboară înapoi la casa din Nogata. Îmi amintesc perfect ziua în care mama a luat-o pe sora mea şi a plecat.

  Stau pe prispă şi privesc grădina. Este o zi de vară timpurie, în amurg, iar copacii proiectează umbre alungite pe pământ.

  În casă nu sunt decât eu. Nu îmi dau seama cum, dar ştiu deja că am fost lăsat singur, abandonat. Ştiu că acest lucru mă va influenţa profund. Nu mi-a spus-o nimeni. Pur şi simplu ştiu. Casa e goală, ca un post de observaţie de la graniţă abandonat. Soarele coboară către vest şi văd cum umbrele învăluie lumea, puţin câte puţin. Într-o lume în care există timp, nimic nu se întoarce înapoi. Umbrele îşi întind tentaculele şi erodează pământul, pas cu pas, până când chipul mamei mele e înghiţit şi el de tărâmul întunecat Şi rece. Îmi fură automat din amintire acel chip întors de la mine şi mi-l şterg.

  Înaintând prin pădure, mă gândesc la doamna Saeki.

  Îmi amintesc chipul ei, zâmbetul liniştit, căldura mâinilor ei. Mi-o imaginez ca pe mama mea, părăsindu-mă, pe când de-abia împlineam patru ani. Clatin din cap fără să-mi dau seama. Mi se pare prea nenatural, prea nepotrivit. De ce să fi făcut doamna Saeki aşa ceva? De ce să mă rănească, să-mi distrugă viaţa? Sigur a avut un motiv întemeiat, care mie nu mi-e clar.

  Încerc să simt ce a simţit ea atunci. Încerc să mă pun în locul ei. Nu e uşor, desigur, că doar eu sunt cel abandonat şi ea e cea care m-a abandonat pe mine. Încet, încet, reuşesc totuşi să mă desprind de mine. Sufletul meu îşi leapădă straiul ţeapăn, se preschimbă într-un corb negru, poposeşte pe pinul înalt din grădină şi îşi priveşte eul de patru ani, aşezat pe prispă.

  Mă preschimb într-un corb negru care emite ipoteze.

  — Nu e vorba că mama ta nu te-a iubit, îl aud din spate pe tânărul numit Corbul. Mai corect fie spus, te-a iubit extrem de mult. În primul rând trebuie să crezi asta. Acesta este punctul de plecare.

  — Dar m-a abandonat. M-a lăsat într-un loc greşit şi a dispărut. M-a rănit adânc, m-a distrus. De-abia acum realizez cu adevărat. Dacă mă iubea, cum a putut să facă aşa ceva?

  — Da, la asta s-a ajuns. Te-a rănit adânc, te-a distrus şi o să continui să porţi multă vreme aceste cicatrice. Pentru asta te compătimesc, dar uite cum ar trebui să gândeşti tu, în ciuda acestui lucru: încă te mai poţi vindeca. Eşti tânăr şi puternic. Eşti foarte flexibil. Poţi să îţi coşi rănile şi să porneşti mai departe cu capul sus. Ea nu mai poate să facă asta. Ea va rămâne pierdută. Problema nu este cine e bun sau rău. Tu eşti cel care are un avantaj real. La asta trebuie să te gândeşti.

  Rămân tăcut.

  — Pricepi? E ceva ce deja s-a întâmplat, pe care nu îl mai poţi schimba. Nu ar fi trebuit să te abandoneze, nu ar fi trebuit să fii tu abandonat de ea. Dar un lucru deja întâmplat e ca o farfurie făcută ţăndări. Oricât te-ai strădui, nu mai ai cum să o aduci înapoi, nu?

  Încuviinţez. Oricât te-ai strădui, nu mai ai cum să o aduci înapoi. Are perfectă dreptate.

  — Înţelege că probabil şi mama ta a fost plină de spaimă şi de furie, continuă tânărul numit Corbul. Ca tine acum.

  De aceea a fost nevoită să te abandoneze.

  — Chiar dacă mă iubea?

  — Da, a trebuit să te abandoneze, chiar dacă te iubea. Ce trebuie să faci tu este să o înţelegi şi să accepţi. Să-i înţelegi spaima covârşitoare şi furia şi să le accepţi ca pe ale tale.

  Nu să Ie moşteneşti şi să le repeţi. Cu alte cuvinte, trebuie să o ierţi. Sigur, nu e un lucru simplu, dar asta trebuie să faci. Este unica ta salvare. Alta chiar nu există.

  Cad pe gânduri. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât devin mai dezorientat. Am sufletul răscolit şi mă doare de parcă mi se jupoaie pielea de pe corp.

  — Oare doamna Saeki chiar e mama mea adevărată?

  Întreb eu.

  — Nu ţi-a spus şi ea că teoria e încă validă? Pe scurt, încă funcţionează ca teorie. Asta e tot ce pot să spun şi eu.

  — O teorie încă lipsită contraargumente valide.

  — Exact.

  — O teorie pe care trebuie să o cercetez la nesfârşit.

  — Exact, spune tânărul numit Corbul pe un ton categoric. O teorie încă lipsită de contraargumente valide e o teorie care merită cercetată. Deocamdată altceva nu ai de făcut. Altă alegere nu ai în acest moment. De aceea trebuie să o cercetezi, chiar dacă ar însemna să te sacrifici.

  — Să mă sacrific? Cuvintele acestea au un ecou straniu, pe care încă nu reuşesc să-l desluşesc bine.

  Nici un răspuns. Neliniştit, mă uit înapoi. Tânărul numit Corbul este încă aici. Merge în spatele meu, în pas cu mine.

  — Câtă spaimă şi furie avea atunci în ea doamna Saeki?

  Şi de unde au apărut? Îl întreb eu, mergând mai departe.

  — Tu câtă