spaimă şi furie crezi că avea în ea? Îmi întoarce el întrebarea. Gândeşte-te bine. Asta trebuie să gândeşti tu, cu capul tău. De-asta ai cap.

  Mă gândesc. Trebuie să înţeleg, până nu e prea târziu, şi să accept. Însă tot nu pot să desluşesc scrisul mărunt, rămas pe ţărmul conştiinţei mele. Prea repede se sparg valurile şi vin altele.

  — O iubesc pe doamna Saeki, spun eu. Cuvintele îmi părăsesc buzele foarte natural.

  — Ştiu, îmi răspunde scurt tânărul numit Corbul.

  — Nu am mai simţit aşa ceva până acum. Iar acum, pentru mine asta contează mai mult decât orice.

  — E de la sine înţeles. Evident că e un lucru care contează. Nu tocmai de-asta ai ajuns până aici?

  — Dar eu încă nu înţeleg. Sunt complet pierdut. Spui că mama m-a iubit, că m-a iubit mult. Vreau să te cred, dar, chiar dacă este adevărat, eu tot nu pot să pricep. De ce a iubi profund pe cineva e acelaşi lucru cu a-l răni profund pe acel om? Ce sens mai are atunci dragostea ta? De ce trebuie să se întâmple aşa ceva?

  Aştept un răspuns. Rămân tăcut vreme îndelungată, însă răspunsul nu vine.

  Mă uit în urmă, dar tânărul numit Corbul nu mai e. Aud deasupra capului o bătaie seacă de aripi.

  Eşti complet pierdut.

  La un moment dat, cei doi soldaţi apar în faţa mea.

  Amândoi sunt îmbrăcaţi în uniformele de luptă ale vechii armate imperiale. Sunt uniforme cu mânecă scurtă, de vară.

  Poartă ghetre şi au raniţe în spinare. Pe cap nu au coifuri, ci doar nişte pălării obişnuite cu boruri şi sunt vopsiţi cu negru pe faţă. Amândoi sunt tineri. Unul e înalt şi slab, şi are pe nas ochelari cu rame rotunde, aurii. Celălalt e scund, lat în umeri şi solid. Stau unul lângă altul pe o piatră plată.

  Nu sunt în poziţie de luptă. Puştile Arisaka zac sprijinite la picioarele lor. Cel înalt mestecă plictisit un fir de iarbă.

  Arată amândoi foarte firesc acolo. Se uită cum mă apropii cu o privire calmă, netulburată.

  Zona în care se află e mai deschisă şi plată, ca un palier de scară.

  — Hei! Mă întâmpină vesel soldatul înalt.

  — Mnă ziua! Îmi zice şi cel solid, cu o umbră de încruntare pe chip.

  — Bună ziua! Le întorc eu salutul. Ar trebui probabil să fiu surprins de apariţia lor, dar nu sunt deloc. Nu mi se pare ciudat. Este perfect plauzibilă.

  — Te aşteptam, îmi spune cel înalt.

  — Pe mine?

  — Evident. N-are cine altcineva să apară pe aici în afară de tine.

  — Te aşteptăm de o grămadă de vreme, spune şi cel scund.

  — Mă rog, timpul nu prea e o problemă, adaugă celălalt, dar tot a durat mai mult decât credeam.

  — Sunteţi cei care au dispărut demult pe aici, nu? În timpul antrenamentelor.

  — Exact, încuviinţează soldatul solid.

  — Se pare că v-au căutat peste tot.

  — Ştim. Ştim că ne-au căutat. Ştim tot ce se întâmplă în pădurea asta. Dar n-au cum să ne găsească, oricât ne-ar căuta.

  — Sincer să fiu, nu e vorba că ne-am rătăcit, adaugă încet cel înalt. De fapt, am fugit.

  — Mai degrabă am descoperit acest loc şi am rămas aici.

  Nu se poate spune că ne-am rătăcit.

  — Şi nici nu poate găsi oricine acest loc. Dar noi am reuşit şi ai reuşit şi tu. Pe noi, cel puţin, ne-a ajutat norocul.

  — Dacă rămâneam acolo, ne-ar fi trimis peste ocean, explică cel scund. Acolo ar fi trebuit să omoram şi să fim omorâţi. Nu am vrut să ajungem într-un asemenea loc. Eu sunt fermier, iar el de-abia a terminat facultatea. În nici un caz nu voiam să omoram pe nimeni, iar să fim ucişi, cu atât mai puţin. Asta e clar.

  — Tu? Vrei să omori şi să te omoare? Mă întreabă celălalt.

  Clatin din cap. Nu vreau să omor pe nimeni. Nu vreau să mă omoare nimeni.

  — Toată lumea e la fel, spune cel înalt. Mă rog, aproape toată lumea. Dar numai fiindcă zici că nu vrei să mergi la război, ţara nu te iartă şi nici nu îţi spune frumos: „Nu vrei la război? Am înţeles. Atunci nu trebuie să te duci.” Iar de fugit nu poţi. În Japonia asta n-ai unde să te duci, ca te găsesc imediat. Ce să-i faci, e doar o insulă mică. De-aia ne-am oprit noi aici. Aici ne-am putut ascunde.

  Soldatul clatină din cap şi îşi continuă povestea.

  — Şi am tot stat aici. De demult, cum zici tu. Dar ţi-am spus, timpul nu e o problemă. Între acum şi demult de tot nu e nici o diferenţă.

  — Absolut nici o diferenţă, adaugă cel solid şi face un gest de parcă ar alunga ceva cu mâna.

  — Ştiaţi că o să vin?

  — Bineînţeles, răspunde cel scund.

  — Noi facem aici de gardă şi ştim cine vine. Suntem ca o parte din pădure.

  — Cu alte cuvinte, aici este intrarea, spune celălalt. Şi noi o păzim.

  — Chiar acum, intrarea e deschisă, îmi explică cel înalt.

  Dar nu peste mult timp, o să se închidă la loc. Aşa că, dacă vrei să intri, acum e momentul. Nu se întâmplă des să fie deschisă.

  — Dacă intri, noi o să te conducem. Drumul e întortocheat şi ai nevoie de ghid.

  — Dacă nu intri, te întorci pe drumul pe care ai venit.

  — Nu e greu să faci cale întoarsă. N-ai de ce să îţi faci probleme. Te duci înapoi în lumea din care ai venit şi îţi continui viaţa ca până acum. Alegerea este doar a ta. Nu te forţează nimeni nici să intri, nici să nu intri. Dar odată intrat, e greu