— Vă rog să mă duceţi, răspund eu fără să ezit.

  — Serios? Mă întreabă cel solid.

  — Cineva cu care trebuie să mă întâlnesc e înăuntru.

  Probabil.

  Fără o vorbă, cei doi se ridică de pe piatră şi îşi iau puştile. Se uită unul la celălalt, apoi încep să meargă în faţa mea.

  — Probabil te miri de ce mai cărăm după noi fiarele astea grele, îmi spune cel înalt, întorcându-se spre mine. Ca doar nu ne ajută la nimic. Nici măcar nu sunt încărcate.

  — Sunt un semn, spune cel solid, fără să se uite spre mine. Un semn a ceea ce am lăsat în urmă, al lucrurilor de care ne-am despărţit.

  — Simbolurile sunt foarte importante, adaugă celălalt.

  Suntem îmbrăcaţi în uniforme de sojdat şi avem puşti, aşa că jucăm rolul de santinele. Simbolurile indică şi rolurile pe care le jucăm.

  — Tu ai la tine aşa ceva? Ceva care ar putea fi un semn?

  Mă întreabă cel solid.

  — Nu, nu am, spun eu clătinând din cap. Nu am nimic la mine. Doar amintiri.

  — Hm… Amintiri?

  — Merg, nu contează, spune cel înalt. Pot fi nişte simboluri excelente. Deşi nu ştiu cât rezistă sau cât de exacte sunt de fapt.

  — Ar fi de preferat ceva cu formă. E mai bine aşa, mai simplu de înţeles.

  — Ca de exemplu o puşcă, adaugă cel înalt. Apropo, cum te cheamă?

  — Kafka Tamura.

  — Kafka Tamura, repetă amândoi.

  — Ciudat nume, remarcă cel înalt.

  — Foarte ciudat, adaugă celălalt.

  Restul drumului îl parcurgem în tăcere.

  Capitolul 44

  Cei doi s-au oprit pe o luncă de-a lungul drumului şi au ars cele trei dosare pe care doamna Saeki li le încredinţase.

  Hoshino a cumpărat nişte gaz de brichetă de la un non-stop, l-a împrăştiat peste ele şi le-a aprins cu bricheta. Au stat lângă ele şi au urmărit cum fiecare pagină dispărea mistuită de flăcări. Nu era nici o adiere de vânt. Fumul se înălţa drept spre cer, amestecându-se în tăcere printre norii joşi, cenuşii.

  — Nu putem nici măcar să aruncăm un ochi pe manuscrisele astea? Întrebă Hoshino.

  — Nu. Nu avem voie. Nakata i-a promis doamnei Saeki că va arde totul fără să citească o literă. Este datoria lui Nakata să-şi respecte promisiunea.

  — Aşa e. E important să-ţi respecţi promisiunile, zise Hoshino, asudând tot. E important pentru toată lumea. Doar că era mai rapid şi mai simplu dacă le băgăm la o maşină de tocat hârtie. Găseam de închiriat un aparat măricel la orice centru de copiere. Nici nu costă mult. Nu vreau să mă plâng, dar e prea cald pentru ditamai focul de tabără. Dacă era iarnă, prindea numai bine.

  — Îmi pare rău, dar Nakata i-a promis doamnei Saeki că le arde, aşa că trebuie arse.

  — Bine, bine. Oricum nu ne grăbim nicăieri. N-o să nia omoare un pic de căldură. Era doar o sugestie, atâta tot.

  O pisică ce trecea prin apropiere se oprise şi urmărea cu interes focul neobişnuit în plină vară, făcut de cei doi Ve malul râului. Era slabă, maro tărcat şi avea vârful cozii puţin strâmb. Părea să aibă o fire plăcută şi Nakata a dat să o strige, dar şi-a amintit de Hoshino şi a renunţat. Pisicile nu-şi lăsau garda decât atunci când era singur. În plus, nu era sigur că mai putea purta conversaţii cu ele ca până mai înainte. Nu voia să spună ceva ciudat şi să o sperie. Între timp, pisica s-a plictisit de privit focul, s-a ridicat şi a plecat mai departe.

  Când dosarele au ars în întregime, Hoshino a călcat bine sub talpă cenuşa rămasă. Dacă ar fi bătut vântul, ar fi împrăştiat-o frumos pe toată. Se lăsa înserarea şi câţiva corbi treceau în zbor, întorcându-se la cuiburile lor.

  — Gata, nimeni nu mai poate să le citească acum, zise Hoshino. Nu ştiu ce scria, dar acum a dispărut. Ceva care a avut o formă s-a subţiat puţin câte puţin, dispărând de pe lumea asta şi făcând nimicul să crească.

  — Domnule Hoshino?

  — Ce e?

  — Pot să vă întreb ceva?

  — Sigur.

  — Nimicul e ceva care creşte?

  Tânărul îşi înclină capul într-o parte şi se gândi.

  — E o chestiune complicată. Dacă creşte nimicul? Când reduci ceva la nimic, înseamnă că îl reduci la zero, iar dacă la zero adaugi zero, tot zero îţi dă.

  — Nakata nu prea înţelege.

  — Nici Hoshino nu prea înţelege. Dar simt că mă ia cu durere de cap dacă mă mai gândesc mult.

  — Atunci să nu ne mai gândim.

  — De acord. În fine, manuscrisele au ars în întregime, până la ultimul cuvânt. Au fost reduse la nimic – asta voiam să spun.

  — Da. Nakata poate să răsufle liniştit.

  — Atunci ne-am terminat treaba aici?

  — Da, am terminat treaba aici. Mai rămâne doar de închis intrarea.

  — Asta e foarte important.

  — Da, este foarte important. Ceea ce a fost deschis trebuie închis la loc.

  — Atunci hai s-o facem. Să batem fierul cât e cald!

  — Domnule Hoshino?

  — Da?

  — E posibil să nu se poată.

  — De ce?

  — Pentru că încă nu i-a venit vremea. Pentru a închide intrarea, trebuie să aşteptăm să vină vremea de închis intrarea. Iar înainte, Nakata trebuie să doarmă din nou bine. Mi-e foarte somn.

  Hoshino îl privi.

  — Să dormi iar nu ştiu câte zile, ca până acum?

  — Nu pot spune nimic cu siguranţă, dar s-ar putea să fie la fel.

  — N-ai putea să mai rezişti un pic şi să termini treaba înainte să te pui iar pe dormit? Fiindcă odată intrat în