Dar copiii ăştia care poartă cruciuliţe ştiu ei ce înseamnă ele? E de presupus că pentru foarte mulţi nu-s decât podoabe insolite, mijloc de a-şi afirma originalitatea ori de a scandaliza, pretext contestatar, în fond: jucărie. O fi. Oricum e şi altceva: protest, neconformism, tiflă dată supunerii oarbe şi asumării necondiţionate a prostiei şi răutăţii.

  Şi mă întreb: erupţia asta de cruci să fie, după douăzeci şi cinci de ani, numai întâmplătoare? Să fie simbolul ales chiar fără nici o semnificaţie pentru cei ce-l poartă? Hereusement que je ne le crois pas99.

  — Când se adresează lui Simon şi Andrei, lui Ioan şi Iacov, Domnul – ca unor oameni simpli – le explică de ce îi cheamă. („Şi vă voi face pescari de oameni.”) Lui Levi, vameşul, ca unuia mai acătării, se mulţumeşte a-i spune foarte concis: urmează-mi. Fă-te-ncoa, pare Domnul a porunci. Şi „lăsând toate”: (Luca 5, 28), chematul se scoală.

  Cine crede că harul se înfăţişează blajin ori sfios, se înşeală. E instantaneu şi arogant. Domnul n-are timp de pierdut cu cine ştie că-i al Său. Ne cheamă Fiul unui Dumnezeu viu, care încă lucrează. Şi acest Fiu are treabă cu noi. He means business.

  Mai 1960

  Căratul tinetelor la Jilava ia, când ele sunt pline ochi, aspecte jalnice şi caraghioase. Cea mai neînsemnată mişcare neconformă cu echilibristica salturilor de pe trapez poate avea drept consecinţă răsturnarea conţinutului vasului îndeobşte cunoscut sub numele de „tun”.

  Cad în repetate rânduri la „scoaterea serviciilor” alături de părintele Mina. El e îndemânatic, eu nu. Se întâmplă să se reverse tunul. Pedepsele în cazul acesta sunt aspre. La iuţeală punem spurcăciunea jos şi ne repezim să adunăm fecalele şi să ştergem cu degetele sau cu batistele urmele de lichid. Uneori izbutim, alteori nu. Părintele Mina lucrează atât de repede, încât mie îmi rămâne puţin de făcut. Pedepsele, alături de părintele Mina, îşi pierd caracterul sordid şi iau aspect de mortificare. Apoi, cuviosul nu e numai monah, ci şi ţăran mucalit. Râde atât de sincer, încât mă învăţ şi eu să fac haz mare de adunarea raliaţilor.

  BUGHI MAMBO RAG.

  Ţibică Romalo era beat criţă, nu mai ştia ce e cu el. Hop că vine şi Miclescu, făcut şi el. Eram de serviciu la Cotroceni, iarna, şi ne găseşte în curte prinţesa Ileana şi imediat, ce-i cu voi, zice, venea din oraş, dispune să ni se servească o gustare, oţi fi îngheţaţi, şi ni se aduc două tăvi enorme, parcă le văd, şuncă, icre negre, lacherdă, şalău, whisky şi şampanie. Povestiţi-ne, domnule amiral, povestiţi-ne. V-am mai spus eu cred povestea asta cu cămaşa, de mai multe ori, dar dacă vreţi: eram pe bordul iachtului imperial Standart şi veneam de la Peterhoff, trecusem prin Baltica, Gibraltar şi Bosfor până la Livadia. Ţarul, care era foarte bine dispus, mă cheamă înainte de a debarca şi-mi spune: Sablin.

  Nicăieri n-am găsit o mai clară desluşire a motivelor pentru care intuisem la poporul roman un fond creştin irecuzabil – datorită căruia până şi defectele românilor par scăldate de o lumină atenuantă – decât în studiul lui Mircea Eliade asupra Mioriţei (capitolul L 'agnelle vovante din volumul De Zalmoxis ŕ Gengis Khan, Paris, 1970, trimis de Virgil Ier).

  Interpretarea eliadiană are într-însa ceva din absolutul soluţiilor după a căror formulare orice discuţie devine inutilă. Roma %locuta100”.

  Ce nu înseamnă Mioriţa: resemnare, fatalism, chemarea morţii, pasivitate, pesimism.

  Ce înseamnă: anti-istoricitate, transfigurare a condiţiei adamice.

  Poporul român e înzestrat cu o putere transfiguratorie ce-i permite să preschimbe întregul univers şi să pătrundă în cosmosul liturgic (să participe la celebrarea liturgiei cosmice, ar spune Maxim Mărturisitorul), împotriva soartei nu te poţi apăra ca împotriva unor vrăjmaşi; nu poţi decât să dai un înţeles nou consecinţelor ineluctabile ale destinului în curs de împlinire. Nu-i vorba de fatalism, de vreme ce fatalistul nici nu crede că poate preface semnificaţia ursitei.

  Ciobanul săvârşeşte o transmutaţie – le grand-śuvre101 al denigrărilor alhimişti – îşi transformă nenorocirea în taină mistică. Înfrânge soarta. Dă un sens fast nefericirii, asumând-o nu ca eveniment istoric, personal, ci ca taină. Impune un sens atât absurdului vieţii, cât şi teroarei istoriei.

  Întocmai ca şi creştinismul, românismul poate anula urmările aparent iremediabile ale unei tragedii, dându-le valori nebănuite, scoase din alte serii. Adversitatea degradantă devine contrariul ei, după cum şi ruşinoasa spânzurare pe lemnul crucii ajunge a fi, prin Hristos, biruinţă asupra morţii şi scoatere de sub mânia Creatorului.

  — Tot despre Sf. Pavel şi păcatul trupesc.

  În orice caz, din cuvintele Apostolului nu se poate deduce monopolul păcatului trupesc. Tendinţa există mai ales la puritani şi e trăsătura lor cea mai respingătoare. Cutezanţa de a confunda iubirea de Hristos şi virtutea cu înfrânarea sexuală, de parcă păcatul trupesc ar fi singurul şi nesăvârşirea lui ar da dreptul la deplină linişte şi licenţă de a săvârşi cu o conştiinţă împăcată – d'un coeur leger102, vorba bietului Emile Ollivier – pe toate celelalte: invidia, trufia, răutatea, zgârcenia.

  Importanţa excesivă dată sexualităţii provine de multe ori din setea de bârfă şi scandal şi se explică prin aceea că sexualitatea fiind absolut comună, e un mijloc de a reduce oamenii de seamă la nivelul tuturor. (Wilde? Verlaine? Socrate? Homosexuali. Sviatoslav Richter? Pederast. Byron? Chateaubriand? Incestuoşi. Stendhal? Impotent. Hugo? Tolstoi? Priapici). Bucuroasă şi uşurată chemare la numitorul comun. Obsesie a fiinţelor arţăgoase, neîndurătoare, obsedate, care cred că L-au apucat pe Dumnezeu de picior şi au în buzunar cheia raiului pentru că nu săvârşesc păcatul trupesc.

  Romain Gary: Refuz să fac din comportamentul sexual al individului criteriul meu unic de judecată asupră-i.

  Folosirea de către Scriptură a cuvântului mirele pentru a-l desemna pe Iisus Hristos ori asemuirea împărăţiei cerului cu un ospăţ de nuntă, faptul că prima minune Domnul a săvârşit-o la o nuntă, parabola fecioarelor – deşi cuvintelor mire, nuntă li se dă cu totul alta accepţiune decât cea fenomenală – ar fi trebuit