— Orient şi Occident.

  Patriarhul Athenagora spune despre filosofii religioşi ruşi că au îmbinat simţul misterului cu al libertăţii.

  Libertate şi mister nu sunt ele chiar noţiunile de care ateii încearcă sa se descotorosească? Şi după izgonirea cărora îşi aşteaptă vremea, cu prilej, prostia şi tirania. (Aproape la fel şi Olivier Clement: „E nevoie de regăsirea Orientului şi Occidentului pentru a se dovedi că doar misterul poate lumina viaţa.”)

  Simţul misterului nu numai că nu împiedică sau nu frânează cercetarea şi setea de cunoaştere, ci le îmboldeşte; singurul lucru pe care-l stingheresc este prostia trufaşă ce crede a şti totul şi a fi aflat în câteva formule (aplicate cu ajutorul poliţiei) rezolvarea-panaceau a problemelor şi angoaselor omeneşti de o nemaipomenită complexitate.

  — Lumea aceasta zadarnică şi în care ni se hotărăşte soarta pe vecie nu este atât de neimportantă, de zadarnică şi de iluzorie de vreme ce Hristos a venit să moară aici.

  Bulgakov: Lumea, oarecum, farmecă, fascinează şi ea pe Dumnezeu: şi-a dat pe singurul lui Fiu pentru lume.

  — Profesorul Ştefan Todiraşcu:

  S-au adeverit cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul cum că nu oricui îi este spre bine sănătatea, fericirea, bogăţia, liniştea.

  Spre pildă Petre Ţuţea. (Pentru care am încasat atâta bătaie. Onea nu voia pentru nimic în lume să creadă că nu-l cunosc, că „n-am cinstea să-l cunosc”.) Înainte de a fi arestat, a cerut prietenilor să jertfească pentru el un cocoş lui Aesculap. La ieşirea din închisoare: în locul socratismului, o credinţă vie.

  — Pământul românesc nu e cotlon de barbarie, ci arie de cultură care a putut vrăji până şi pe romanul Ovidiu. Dieu est ne en exil de Vintilă Horia. Ovidiu îl află aici pe „Dumnezeul necunoscut” al grecilor, pe cel propovăduit atenienilor de Pavel, Dumnezeul care venise dealtfel chiar atunci pe această lume de surghiun pentru toţi cei a căror patrie este în cer.

  În care Hristos şi creştinismul nu sunt pomeniţi; nimic nu e rostit; totul e sugerat, presimţit: virtual, iminent. Se văd peisaje sterpe şi obiecte din cele mai banale: semne încă nedescifrate. Dar totul exprimă sensuri şi semnificaţii, bănuieli pline de splendoare.

  J. L. Borges: Arta este iminenţa unei revelaţii care nu se produce.

  Aici însă, iminenta revelaţie, întrupată, e pe punctul de a exploda, iar bucata de lume înfăţişată de scriitor a şi fost înnobilată de razele soarelui celui de taină care urcă spre geana zorilor, peste limes.

  Londra 1938

  Duminică îmi petrec după-amiezele plimbându-mă în City. Străzile sunt absolut pustii. Merg trei-patru ore în şir fără a da de un singur om. Câte o pisică iese dintr-un gang şi-mi taie iute drumul ori o ia agale de-a lungul zidurilor. Am impresia că pentru mine singur se desfăşoară ca pe o scenă turnantă decorul acesta urban, că sunt spectatorul unic al unei feerii ca Ludovic al II-lea al Bavariei în operele lui Wagner, uneori montate şi cântate numai pentru el.

  La intervale dese: biserici, capele. Unele pitite prin curţi, ganguri, colţuri neaşteptate. (Dickens: case mici despre care s-ar zice că s-au jucat de-a v-aţi ascunselea printre cele mari.) Sunt închise. Aş dori să intru. M-ar primi Hristos? Nu mă poate primi. Cu alde mine nu are a face, ne urăşte. Dar dacă nu urăşte pe nimeni? Dacă se plimbă şi el pe străzile acestea pustii şi misterioase în căutare de suflete? Dacă e liberal şi tolerant şi are o inimă de vânător? Ca să mă apropii de el ar trebui să trec prin apa unui cazan, să mănânc pâine şi să beau vin care sunt carne şi sânge. De ce a statornicit barierele acestea? Ce departe e. Ce ferecat. Şi totuşi simt că mai păşeşte cineva pe caldarâmul acesta (bântuit de atâtea fantome); dar nu calcă, lunecă; pluteşte oare pe asfalt aşa cum a mers, zice-se, pe valurile lacului de la Tiberiada?

  Jilava, celula 13

  Adus de la Gherla pentru a fi anchetat în procesul pornit împotriva lui Nego (calitatea de martor – neaudiat – în procesul nostru nu i-a fost de folos); în celula în care sunt repartizat e şi Nicolae Balotă, venit de la Dej. E închis de mai bine de şapte ani, are desăvârşitele maniere ale dublei sale calităţi: vechi puşcăriaş şi om de suflet. Nu e numai un izvor nesecat de cunoştinţe şi un povestitor abil, ci şi un credincios. Ştie liturghia pe dinafară, cuvânt cu cuvânt. Mai întâi mi-o explică în linii generale, în părţile ei constitutive de acţiune dramatică, apoi mi-o recită şi cu acea răbdare pentru oamenii din afară nu numai de neconceput, dar nici de închipuit (Titi Pantea: a învăţat de la Johnny Rotaru gramatica engleză; cu ajutorul alfabetului Morse, prin perete, câtă vreme au stat – un an şi jumătate – în celule vecine) mă ajută s-o învăţ şi eu. Textul liturghiei – neînsoţit de orgă sau cor, de miros de tămâie, de gesturi hieratice, de lumini şi culori, de mişcări şi ritm – îmi apare în puterea sa ascendentă de tragedie, de happening, care culminează cu momentul senzaţional al dublei chemări: luaţi mâncaţi, beţi dintru acesta toţi. În biserici urzeala „subiectului” este însoţită de tot ce-l însoţeşte spre a predispune, emoţiona, covârşi. Aici înfrunt textul în toată consistenţa sa extra-pură. Decorul atât de sobru al celulei – piatra cenuşie şi fierul negru – reţine cuvintele şi împiedică avânturile sentimentului şi imaginaţiei. E un joc strâns, aşa trebuie să fi fost în sala sinedriului, e minutul de adevăr. Hristos, răstignit, ne face faţă. Parcă nici nu avem soluţia de a scăpa de privelişte ghemuindu-ne la picioarele crucii. Sau acoperindu-ne ochii. Trebuie să-L privim drept, să-L înfruntăm, să ne uităm la spectacolul torturii, să asistăm la crucificare.

  Martie 1969

  Paradoxala lege creştină a suferinţei ca pricină de rodnicie şi izvor de bucurii se adevereşte şi la spitalul Pantelimon, unde zac în ghips până la piept