părăsea laboratorul pentru masă. Preocupat de caracterul închis al fiului său, José Arcadio Buendía îi dădu un rînd de chei ale casei și ceva bani, socotind că, poate, avea nevoie de o femeie. Aureliano își cheltui însă banii pe acid clorhidric pentru a prepara apă regală și, ca să le înfrumusețeze, înmuie cheile într-o baie de aur. Extravaganțele lui abia dacă erau comparabile cu acelea ale lui Arcadio și ale Amarantei, cărora începuseră să le crească dinți noi, dar care continuau să umble toată ziulica agățîndu-se de straiele indienilor, neclintiți în încăpățînarea lor de a nu vorbi spaniola, ci limba guajiră. „N-ai de ce să te plîngi, îi spunea Ursula soțului ei. Copiii moștenesc nebuniile părinților lor.” Și în timp ce ea se plîngea de nenorocul ei, convinsă că excentricitățile copiilor ei nu erau mai prejos decît o coadă de porc, Aureliano îi aruncă o privire care o scufundă în incertitudini.

— Va veni cineva, prezise el.

Ca întotdeauna atunci cînd rostea o prorocire, Ursula încercă să-l dezarmeze cu logica ei de femeie gospodină. Era foarte firesc să vină cineva. În fiecare zi treceau prin Macondo zeci de străini fără să trezească neliniște și fără să se anunțe în vreun chip secret. Însă, în pofida oricărei logici, Aureliano părea sigur de presimțirea sa.

— Nu știu cine va fi acela, zise el stăruind. Dar oricare ar fi, este pe cale să sosească.

În duminica următoare sosi, într-adevăr, Rebeca. Nu trecuse încă peste unsprezece ani. Făcuse obositoarea călătorie de la Manaura cu niște traficanți de blănuri care avuseseră misiunea de a o preda, împreună cu o scrisoare, lui José Arcadio Buendía, dar nu putură explica precis cine era persoana care le ceruse acest serviciu. Nu avea alte bagaje decît o valiză cu îmbrăcăminte personală, un mic balansoar din lemn pictat de mînă cu floricele multicolore, și un fel de săculeț din pînză gudronată care făcea un zgomot continuu de ciocnituri, în care transporta osemintele părinților ei. Scrisoarea adresată lui José Arcadio Buendía era scrisă în termeni afectuoși de către cineva care continua să-l iubească foarte mult în ciuda timpului scurs și a depărtării, și care se vedea silit, împins de cel mai elementar umanism, să-i trimită din milă pe această biată orfelină, părăsită în voia soartei, verișoară de al doilea cu Ursula și prin urmare rudă și cu José Arcadio Buendía, ce e drept mai de departe, deoarece era fiica acelui prieten neuitat care a fost Nicanor Ulloa și a vrednicei sale soții Rebeca Montiel, pe care Dumnezeu i-a chemat în împărăția cerurilor, și ale căror rămășițe se anexează la această scrisoare pentru a li se da un mormînt creștinesc. Toate numele menționate, ca și semnătura din scrisoare, erau perfect lizibile, dar nici José Arcadio Buendía, nici Ursula nu-și amintiră să fi avut rude cu aceste nume, și nici unul, nici celălalt nu cunoșteau pe cineva care să poarte numele trimițătorului, cu atît mai puțin în îndepărtatul oraș Manaura. A fost cu neputință să se smulgă vreo informație suplimentară de la fetiță. De la sosire, ea rămase așezată în balansoarul ei sugîndu-și degetul mare și observînd totul cu ochi speriați, fără a părea că înțelege vreun cuvînt din întrebările ce i se puneau. Purta niște veșminte în dungi, vopsite în negru, roase de uzură, și cizmulițe de lac, scorojite. Părul îi era strîns după urechi cu fundițe de panglică neagră. De gît îi atîrna un guler cu desene șterse din pricina sudorii, iar la încheietura mîinii drepte avea un colț de animal, montat în aramă, care slujea ca amuletă împotriva deochiului. Tenul ei verzui, abdomenul balonat, pielea întinsă ca a unei tobe, toate acestea erau semnele unei sănătăți șubrede și mărturia unei înfometări mai vechi decît ea însăși, dar atunci cînd i s-a dat să mănînce a rămas cu farfuria pe genunchi fără să vrea să se atingă de ea. Au ajuns chiar să creadă că era surdă și mută, pînă în clipa cînd indienii o întrebară în limba lor dacă dorește puțină apă; ochii ei se înviorară ca și cum ar fi regăsit niște cunoscuți și dădu afirmativ din cap.

Rămase la ei, căci nu era altă soluție. Hotărîră să o numească Rebeca, după scrisoare, fiind prenumele mamei sale, și pentru că Aureliano avusese răbdarea să rostească în fața ei numele tuturor sfinților din calendar fără să obțină nici o reacție din parte-i față de vreun alt prenume. Deoarece, pe vremea aceea, nu exista cimitir la Macondo, fiindcă nu murise nimeni, ei păstrară săculețul cu oseminte așteptînd să găsească un loc potrivit unde să le îngroape și, multă vreme încă, părinții Rebecăi încurcau casa, niciodată în același loc, cu clămpănitul și cîrîitul lor de cloșcă. A durat multă vreme pînă cînd Rebeca să se integreze în viața familială. Ședea în balansoar sugîndu-și degetul, în colțul cel mai retras al casei. Nimic nu-i stîrnea interesul, afară de muzica ceasornicelor, pe care o iscodea la fiecare jumătate de oră cu priviri neliniștite, sperînd parcă să o descopere undeva în văzduh. Timp de cîteva zile, n-au reușit să o facă să mănînce. Nimeni nu înțelegea cum de nu murise deja de foame, cînd băștinașii, cărora nu le scăpa nimic deoarece umblau mereu prin casă cu pași tăcuți, descoperiră că Rebecăi nu-i plăcea să mănînce decît pămînt umed din curte și plăcile din var pe care le desprindea de pe pereți cu unghiile. Era evident că părinții ei, sau cei care o crescuseră, o pedepseau pentru această deprindere urîtă, deoarece n-o făcea decît pe ascuns și-și dădea seama că face rău, silindu-se să-și ascundă proviziile ca să le înfulece nevăzută de nimeni. De atunci o supuseră unei supravegheri neîncetate. Răspîndiră fiere de vacă prin curte și spoiră zidurile cu zeamă de piper, crezînd că prin astfel de metode vor putea pune capăt viciului pernicios, dar ea dădu dovadă de atîta viclenie și îndemînare căutînd să-și procure pămînt, încît Ursula trebui să recurgă la mijloace mai drastice. Turna suc de portocale și revent într-un castron pe care-l lăsa descoperit toată noaptea, iar dimineața următoare i-o dădea s-o