acasă… Ei da, se rătăcise, și ce era cu asta?! Bun! Și ce pățise? Că o certaseră… Mă uitam pe cer, să-mi zboare gîndul, să iau martori norii că nu pricepeam absolut deloc ce plăcere îi făcea să vorbească singură. Îl înțelegeam în schimb pe primul ei iubit, de ce o părăsise. Te pomenești, îmi spuneam, că o fi crezînd și despre mine că sînt un mutălău. Da, stai să vezi, și mă apuca o clipă de mînă, să stau, ca și cînd, cine știe, mi-ar fi trecut prin cap s-o iau la fugă – (surîdea ironic de această intenție a mea) ce mai pățise odată cînd nu se știe de unde făcuseră ei rost (care ei? copiii cu care se juca!) de o seringă, da, da, o seringă adevărată, și ea le făcea injecții în braț, cu cerneală roșie… stăteau la rînd cu brațele suflecate și ea cu seringa în mînă potrivea acul în piele și hîrști! rîsete generale, rîdea fetița de-atunci, rîdea fata de lîngă mine, rîdeam eu fals, dar nu rîdeau și copiii? Nuuu! Cum o să rîdă, plîngeau! (și iar rîsete generale) plîngeau, săracii, dar nici unul nu fugea, hi, hi, era la injecție, cum o să fugă, toată lumea trebuia să stea la rînd, pînă într-o zi cînd unul din ei făcu o bubă la braț și se află cine era cu isprava și treci încoace, Suzy, afurisito (a luat-o mama s-o pedepsească, dar i s-a făcut milă și a fugit din hol, dar a rămas tata), ei, atunci a mîncat și ea bătaie, a dezvelit-o la fund și jaaap… hi, hi!… Nu (pe acest hi-hi apărea, ia uite, de astă dată prelungit, uitatul surîs), nu, nu se stinsese pentru totdeauna acest surîs complice supus, stăpînit și tăcut al ființei ei lăuntrice… Cum, nu ne sărutăm și noi doi puțin?! Daaa, nici vorbă…

„Lasă-mă să vorbesc, parcă îmi sugera (dar uneori îi scăpau și frînturi de idei), tu nu ești o problemă, știu că ești superior, cu mine e ce e… știu că ții la mine, nu prea mult, nu poți încă să mă iubești, acum mai degrabă iubești iubirea, ai vrea să iubești, chiar foarte tare, dar ești încă prea independent… și așa e foarte bine, rămîi așa… cu mine lucrurile sînt mai complicate, nu căuta să afli mai mult dincolo decît ceea ce par, așa sînt chiar, o aparență…”, totul sugerat sau exprimat printr-un joc de expresie care o făcea mereu prezentă, din ton, priviri, modulația glasului, sărutări, dulci și lacome, încremeniri uluite uitîndu-se țintă la mine, neliniștită că descoperea un necunoscut, „și ce-o să se întîmple cu noi doi, chiar o să ne îndrăgostim unul de altul? Hai să nu ne mai gîndim la asta!”

Să nu ne mai gîndim! Începui să surîd, bine, să nu ne mai gîndim!… să nu ne mai gîndim chiar deloc, să renunțăm la acest obicei prost, care nu ne aduce decît ponoase. Astfel cedai, nu mai gîndeam, senzație bizară de pierdere a identității (asta exprimat pretențios), popular prostire. Chipul ei, astfel privit, adică în tăcere (se știe că atunci cînd taci, privești mai mult… nu cumva asta era și intenția ei secretă?), începu să mă obsedeze. Avea gura nespus de frumoasă (niciodată nu se ruja), conturul buzelor delicat și pur, fără nici o sugestie de senzualitate, rîsul inocent și cristalin, ovalul obrajilor fără cusur aparent, urîta adolescentă de altădată se topise cu totul în maturitatea care venise (tot nu știam cîți ani are, douăzeci și cinci, douăzeci și șapte?). Urechile îi erau puțin mai libere decît ar fi trebuit, dar foarte puțin, aș zice atît cît era necesar, printr-o bizarerie a naturii, ca să-i accentueze expresivitatea deosebită a chipului ei alb, de transilvăneancă (există un alb al chipului de Transilvania, păstrat de puritatea aerului de pădure, spre deosebire de cel de cîmpie, din Bărăgan, mai închis, mai amestecat, ars de verile lui toride).

Nu simțeam, dar îmi dădeam seama că, nici vorbă, mă îndrăgostisem de ea, dar într-un mod incredibil, adică nu așa cum știam eu că mi se poate întîmpla, ci parcă așa cum i s-ar putea întîmpla ei. Mă îndrăgostisem în locul ei… Eu (ființa mea lăuntrică) aș fi zis că rămăsesem rece, insensibil și pe deplin independent… Straniu transfer!

Îi spusei acest lucru și rîse cu neîncredere, cu ironie, în cascade (roșind însă, cum să creadă așa ceva?). „Și cum e? zise cu maliție, să mă simt flatată sau jignită?” Dar oricum sentimentul ei era în altă parte, voia totuși să-i explic ca să se distreze. Bună ocazie să-i vorbesc, să-i spun ceea ce mi se întîmplă după ce ne despărțim, și-i spusei cum aprind adesea veioza smuls din primele clipe din somn de o șoaptă misterioasă, glasul ei care mă chema. „M-ai chemat?!” „Bineînțeles”, îmi răspunse scandalizată că aveam, în acest sens, îndoieli. Cum tresar cu putere pe străzi văzînd-o întruchipată în alte făpturi, ubicuitate care se poate produce prin trimiterea în lume a ființei noastre de către o forță misterioasă și pe care cei care ne-au văzut simultan în două locuri diferite pot s-o confirme… Dar nu mă lăsă nici măcar să-i răspund la întrebare. „Sigur, zise, toată lumea vrea să se îndrăgostească celălalt, uite ce i se pare lui straniu! Zi mai bine că nu mă iubești și lasă tu teoria transferurilor misterioase.” „Oare?! reflectai. Stai să mă gîndesc!” „Gîndește-te!” spuse cu o astfel de intonație încît înțelesei că nu-mi acorda pentru asta prea mult timp.

Stăteam pe un dîmb lîngă un mic afluent al rîului care înconjura orașul. Pădurea, în zare, pe marele deal veșnic prezent, își arăta strălucirea de aramă, de galben și de verde, uriaș covor care cădea prin văi adînci și se ridica pe creste sub un soare încă blînd, în acea toamnă de vis (cum mi-a rămas în amintire). Tăcui. Gîndurile mele îmi părură mici… Avea dreptate, pentru a fi siguri dorim totdeauna să se îndrăgostească întîi celălalt. Pe urmă mai vedem noi ce-o să fie. Dacă se îndrăgostește și dacă