publicului român nu numai prin cărțile lui deja traduse la noi – Schimbarea socială într-o societate periferică (Editura Corint, București, 2002) și culegerea colectivă de studii Originile înapoierii în Europa de Est. Economie și politică din evul mediu până la începutul secolului al XX-lea (Editura Corint, București, 2004) –, ci și prin stagiul lui de odinioară, la București, în preajma sociologului H.H. Stahl, de care l-a legat o mare apropiere.

Prima ediție a cărții despre modul în care se schimbă societățile a apărut în 1994. De aceea, ediția secundă a revizuit și îmbogățit textul volumului, profitând de noile concluzii la care a ajuns lumea științifică între timp, în efortul ei de cunoaștere, dar și de noile experiențe parcurse în cele aproape două decenii.

Astfel, sub raportul metodologiei, capitolul I aduce reflecții referitoare la modul în care studiul ADN și arheologia au influențat studiul evoluției. În capitolul al V-lea, un accent important se pune pe discutarea rapidei și spectaculoasei ascensiuni a puterilor asiatice, China și India. Perspectiva globală aduce acum în lumină declinul marilor puteri prospere de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Studiile de caz fac din sinteza lui Daniel Chirot un prețios instrument didactic, la îndemâna studioșilor, fie că sunt înregistrați în rândurile studenților sau că aparțin unui public cultivat, dornic de o mai adecvată pricepere a chestiunilor dezbătute aici. Paradoxal este că, așa cum arată, scris mereu cu grijă pentru o frazare cât mai clară, fără ambiguități, de mare simplitate și cu o atenție vizibilă față de cititorul neinițiat, acest volum de mare interes științific și de mare utilitate în educație, publicat în țara noastră de un autor român ar stârni, nu încape îndoială, un dispreț instantaneu. El ar părea să se discrediteze de la sine pentru că nu conține subsoluri cu note savante, nu trimite la autoritățile științifice în fiecare rând sau cu prilejul oricărei afirmații și nu etalează o erudiție hipertrofiată. Deși, fără îndoială, o contribuție originală, în linia celorlalte semnate de autor, care este un respectat universitar din Seattle, Cum se schimbă societățile ar fi repede și superficial expediată de evaluatorii universitari în categoria literaturii de… vulgarizare. Nu este deloc sigur nici că editura care republică acest titlu ar fi calificată printre cele de rangul întâi. Numai prin asemenea comparații devine, cred, perceptibilă falia între o dezvoltare a sistemelor evaluative ale contribuțiilor științifice din străinătate și cele de la noi, ajunse astăzi într-un stadiu greu predictibil, cu două decenii în urmă, de formalism și de falsă rigoare – de birocratizare a științei și a publicațiilor științifice, de fapt.

De valoarea prezentei cărți a lui Daniel Chirot se poate convinge oricine pe tot parcursul acestei admirabile tentative sociologic-istorice. Dar o atenție specială merită ultimul capitol, în care autorul propune o viziune filosofică proprie, chiar dacă înrădăcinată în concepția profesată de Talcott Parsons și nu fără atingeri cu unele idei ale lui Karl Marx. „Către o teorie a schimbării sociale” argumentează pornind de la constatări de mare simplitate și, totodată, cu o valoare verificată în timp. Toate societățile umane posedă patru elemente: o economie, un sistem politic, instituții sociale și o cultură. Schimbarea socială trebuie analizată pe cele patru paliere menționate (p. 132). Cultura este definită ca „sistem de coduri ori tipare ale sistemelor sociale, după care interpretăm ceea ce contextul în care trăim oferă” (p. 130).

Inovarea care induce schimbarea vine adeseori din partea grupurilor marginale. Societățile prea omogene, prea autosatisfăcute, prea legate de vechile lor conformisme și tradiții nu produc suficiente idei noi (p. 138).

Observator cultural, nr. 656, 11 ianuarie 2013

Caracter, educație și civilizație

Ideea meditării destinului occidental nu este nouă. De voga cea mai mare în acest sens s-a bucurat, deocamdată, faimoasa lucrare a lui Oswald Spengler, Declinul Occidentului (vol. I, 1918; versiunea revizuită, 1922; vol. al II-lea, 1923). Mult mai recentă este însă sinteza lui Niall Ferguson, Civilizația. Vestul și restul (2011, trad. de Doris Mironescu și Andreea Mironescu, Editura Polirom, Iași, 2011, 334 p.). Teza așezată la fundamentele cărții nu diferă, de fapt, de crezul exprimat de Spengler în urmă cu o sută de ani: Vestul a creat civilizația modernă de care beneficiem astăzi în mai puțin de jumătate de mileniu, dar semnele decăderii ar fi de-acum vizibile, iar destinul descendent al acestei părți de lume de neevitat. Față de Spengler – dar și față de, să zicem, Voegelin –, ale căror demersuri erau subsumabile meditației filosofice, autorul britanic aduce însă argumente de altă natură și un alt tip de discurs. Analiza lui este de factură istorică, nu foarte diferită – tipologic vorbind – de cea ilustrată magistral în operele lui Fernand Braudel și Immanuel Wallerstein, beneficiază de câteva achiziții noi în raport cu Spengler. În primul rând, limbajul și conceptele utilizate sunt, de astă dată, științifice, nu – după cum subliniase Adorno la vremea lui – fetișiste, precum la filosoful declinului occidental, unde conceptele-cheie erau „sângele”, „destinul” sau „sufletul”. Acestea erau reminiscențe romantice (Northrop Frye spunea despre Declinul Occidentului: „Dacă […] n-ar fi altceva, și tot ar fi unul dintre cele mai mari poeme romantice ale lumii”) preluate de retorica extremismului conservator-naționalist interbelic. Ferguson preferă să vorbească de „competiție”, de „consum”, de „știință” și, în general, de parametri mai adaptați estimărilor cantitative și calitative nehazardate. Astfel, el se încadrează tematicii caracteristice istoriei civilizațiilor, alături de Arnold Toynbee și de atâția alții, într-o serie care îl include și pe Neagu Djuvara, dar și analizelor comparatiste de tipul celor încercate de Daniel Chirot în Schimbarea socială într-o societate periferică ori în articole precum „The Rise of the West” (1985).

Se cuvine remarcat, între alte lucruri, că, vorbind despre Vest și Rest, Niall Ferguson