am înhățat un rezervor de O2 și o mască de respirat din infirmerie. Așa căpătăm mult mai multă libertate de mișcare. Avea chiar și o bandă de cauciuc ca să mi-o țină pe față!

Totuși aveam nevoie de un costum spațial ca să monitorizez nivelul real de oxigen din habitat, acum că principalul calculator al habitatului credea că este sută la sută oxigen. Ia să vedem… Costumul lui Martinez era în rover. Cel al lui Johanssen păcălea regulatorul. Al lui Lewis servea drept rezervor de apă. Nu voiam să mă joc cu al meu (hei, e făcut la comandă!). Îmi rămâneau două costume spațiale cu care să lucrez.

Am înhățat costumul lui Vogel și i-am activat senzorii interni pentru aer, fără să montez casca. Odată ce oxigenul a scăzut la 12 la sută, mi-am pus masca de respirat. L-am urmărit scăzând din ce în ce mai mult. Când a ajuns la unu la sută am tăiat alimentarea regulatorului.

N-oi fi eu în stare să reprogramez regulatorul, dar îl pot opri complet pe nemernic.

Habitatul are lanterne de urgență în numeroase locuri, în caz de pană semnificativă de electricitate. Am smuls becurile cu LED de la una dintre ele și am lăsat cele două fire de alimentare rupte foarte aproape unul de celălalt. Acum când aprindeam lanterna obțineam o mică scânteie.

Am luat un rezervor de oxigen din costumul lui Vogel, i-am prins o curea la ambele capete și mi l-am aruncat pe umăr. Apoi am atașat un tub de aer la rezervor și l-am îndoit cu degetul mare. Am lăsat oxigenul să iasă ușor; o cantitate suficient de mică, pentru ca îndoitura să reziste.

Stând pe masă, cu un aprinzător într-o mână și tubul de oxigen în cealaltă, am ridicat brațele în sus și am făcut o încercare.

Și, Sfinte Sisoie, a funcționat! Suflând oxigenul peste aprinzător, am acționat comutatorul lanternei și o flacără splendidă a izbucnit din tub. Desigur, a pornit alarma de incendiu. Dar am auzit-o atât de târziu, că nici n-am mai băgat-o în seamă.

Apoi am mai făcut-o o dată. Și încă o dată. Jeturi scurte. Nimic ostentativ. Mă bucuram s-o fac pe îndelete.

Eram încântat! Era cel mai bun plan conceput vreodată! Nu numai că scăpăm de hidrogen, dar făceam și mai multă apă!

Totul a mers minunat fix până la explozie.

Acum ardeam fericit hidrogen, în clipa următoare ajunsesem în cealaltă parte a habitatului și multe lucruri erau trântite la pământ. M-am ridicat împleticindu-mă și am văzut habitatul vraiște.

Primul meu gând a fost: „Mă dor urechile ca naiba!”

Apoi m-am gândit: „Sunt amețit” și am căzut în genunchi. După aia am căzut cu fața în jos. Atât eram de amețit. Mi-am pipăit capul cu ambele mâini, căutând o rană pe care speram cu disperare să n-o găsesc. Nu părea să fie nimic nelalocul lui.

Dar atingerile pe cap și pe față mi-au revelat adevărata problemă. Masca de oxigen îmi fusese smulsă în explozie. Respiram azot aproape pur.

Podeaua era acoperită cu obiecte azvârlite de prin tot habitatul. Nicio speranță să găsesc rezervorul medical de oxigen. Nicio speranță să găsesc ceva în harababura asta înainte să leșin.

Apoi am văzut costumul lui Lewis atârnat fix la locul lui. Nu se mișcase în timpul exploziei. În primul rând pentru că era greu, dar și pentru că avea 70 de litri de apă în el.

Grăbindu-mă într-acolo, am dat drumul oxigenului și mi-am vârât capul în deschizătura de la gât (scosesem casca mai demult, ca să ajung ușor la apă). Am respirat nițel până ce mi-a dispărut amețeala, apoi am inspirat adânc și mi-am ținut respirația.

În timp ce îmi țineam respirația, am aruncat o privire spre costumul spațial și spre sacul pe care le folosisem ca să păcălesc regulatorul. Vestea proastă era că nu ajunsesem să le scot. Vestea bună era că le scosese explozia. Opt din cele nouă admisii ale regulatorului erau acoperite cu saci, dar măcar una spunea adevărul.

Am ajuns la regulator împleticindu-mă și l-am pornit din nou.

După un proces de inițializare de două secunde (din motive evidente, era făcut să pornească rapid) a identificat imediat problema.

Alarma stridentă pentru nivel scăzut de oxigen a răsunat în tot habitatul, în timp ce regulatorul arunca în atmosferă oxigen pur cât de rapid putea, ca să nu existe niciun pericol. Separarea oxigenului din atmosferă este dificilă și de durată, dar adăugarea lui este la fel de simplă ca deschiderea unei supape.

M-am cățărat înapoi peste dărâmături până la costumul lui Lewis și mi-am vârât capul înăuntru ca să mai inspir aer sănătos. În trei minute, regulatorul readusese oxigenul din habitat înapoi la valoarea normală.

Remarcasem pentru prima oară cât de arse îmi erau hainele. Fusese un moment potrivit ca să port trei rânduri de veșminte. Pagubele cele mai mari erau la mâneci. Stratul exterior se dusese. Stratul de mijloc era pârlit și în unele locuri ars de tot. Stratul interior, adică propria uniformă, era în stare rezonabil de bună. Se părea că iar avusesem noroc.

De asemenea, aruncând o privire la computerul principal al habitatului, am văzut că temperatura ajunsese la 15°C. Se întâmplase ceva care declanșase explozia și făcuse să crească temperatura, dar nu eram sigur ce. Sau cum se întâmplase.

Și am ajuns la momentul de față. Întrebându-mă ce naiba s-a petrecut.

După toată munca și după ce-am fost aruncat în aer, sunt epuizat. Mâine am de făcut un milion de verificări ale echipamentului și o să încerc să-mi dau seama ce a explodat, dar acum nu vreau decât să dorm.

În noaptea asta sunt din nou în rover. Chiar dacă s-a dus tot hidrogenul, n-am niciun chef să stau prea mult într-un habitat care explodează fără motiv. În plus, nu pot fi sigur că nu există vreo scurgere.

De data asta am adus cu mine o cină cumsecade și ceva de ascultat care nu e disco.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 41

Mi-am petrecut ziua rulând diagnostice complete pe toate sistemele din habitat. A fost incredibil