Totuşi, stârpirea din rădăcină a religiei din această ţară, care a fost pe întreg parcursul deceniilor al treilea şi al patrulea unul dintre obiectivele importante ale GPU-NKVD, putea fi realizată numai prin întemniţarea masivă a credincioşilor ortodocşi. Erau arestaţi, întemniţaţi şi deportaţi pe capete Călugări şi călugăriţe, care terfeleau viaţa Rusiei dinainte. A fost arestat şi judecat activul bisericesc. Cercul se lărgea necontenit şi, iată, a ajuns să cuprindă pe simplii mireni credincioşi, oameni în vârstă, mai cu seamă femei, care credeau cu mai multa îndărătnicie şi care de acum încolo, allându-se în lagăre şi închisori pentru mulţi ani, vor fi poreclite călugăriţe.

  Ce-i drept, se considera că nu îi arestează şi nu îi judecă pentru credinţa lor, ci pentru faptul că îşi exprimau cu voce tare convingerile şi pentru că îşi educau copiii în acest spirit Cum a scris Tania Hodkevici: „Poţi, liber, să te rogi cât vrei, Dar. Numai singur Domnul să te-audă”.

  (Pentru această poezie, ea a primit zece ani.) Un om care crede că deţine adevărul spiritual trebuie să ascundă acest adevăr de… Propriii copii! Educaţia religioasă a copiilor a început în deceniul al treilea să fie calificată conform articolului 58-10, adică agitaţie contrarevoluţionară! Este adevărat că la judecată se oferea posibilitatea de a te lepăda de religie. Arareori – au fost însă şi astfel de cazuri – tatăl îşi renega credinţa şi rămânea să îngrijească de copii, iar mama familiei mergea în Solovki (în toate aceste decenii, femeile au dat dovadă de mai mare fermitate în credinţă). Toţi cei preacredin-cioşi primeau zece ani, pe atunci osânda maximă.

  (Purificând marile oraşe pentru a le pregăti să primească societatea nouă neprihănită, în acelaşi deceniu, mai ales în anul 1927, de-a valma cu „călugăriţele”, au fost trimise la Solovki şi prostituatele. Iubitoare ale vieţii pământeşti şi păcătoase, ele erau încadrate la un articol uşor şi primeau câte trei ani. Situaţia din convoaiele de deţinuţi, din închisorile de tranzit şi chiar din Solovki nu le împiedica să câştige bani practicându-şi amuzanta meserie şi cu şefii, şi cu soldaţii din escortă, apoi, după trei ani, să se întoarcă la punctul de plecare cu geamantanele pline. Preacredincioşilor li se interzicea să se întoarcă vreodată la copii sau în locurile de baştină.) încă de la începutul deceniului al treilea au apărut şi valuri pur naţionale, deocamdată încă mici pentru ţinuturile de unde proveneau şi mai ales în raport cu proporţiile ruseşti: musavatiştii29 din Azerbaidjan, daşnacii30 din Armenia, menşevicii gruzini şi „basmacii31 turkmeni, care se împotriveau instaurării puterii sovietice în Asia Centrală în anul 1926 a fost arestată în bloc societatea sionistă” Hehaluts”, ai cărei membri nu izbutiseră să fie la înălţimea impetuosului elan al internaţionalismului.

  Printre generaţiile următoare s-a înrădăcinat credinţa cum că în deceniul al treilea ar fi domnit un dezmăţ de libertate de nimic stingherită, în această carte vom întâlni oameni care au receptat deceniu) al treilea altfel. Studenţimea fără de partid se bătea pentru „autonomia învăţământului superior”, pentru dreptul la întrunire, pentru eliberarea programei de abundenţa învăţământului politic. I s-a răspuns cu arestări. Acestea se intensificau de sărbători (de pildă, la l mai 1924). În anul 1925, studenţii din Leningrad (în număr de aproximativ o sută) au căpătat câte trei ani într-un izolator politic pentru lectura revistei „Mesagerul socialist” 32 şi studierea operei lui Plehanov33 (Plehanov însuşi, în tinereţea lui, a scăpat mult mai ieftin pentru discursul de la catedrala Kazanski). În 1925 a început arestarea primilor troţkişti34 (foarte tineri). (Doi ostaşi naivi din Armata Roşie, care, amin-tindu-şi tradiţia rusească, au iniţiat o chetă pentru troţkiştii arestaţi, s-au ales, de asemenea, cu izolatorul politic.)

  Bineînţeles, nu au scăpat de lovitură nici clasele exploatatoare. Pe întreg parcursul deceniului al treilea au fost „epuizaţi” foştii ofiţeri rămaşi încă teferi: şi albi (dar care nu au meritat să fie împuşcaţi în războiul civil), şi alb-roşii, care au luptat şi de o parte, şi de alta, şi ţarişti roşii, dar care au slujit tot timpul în Armata Roşie sau au avut întreruperi pentru care nu posedau documente justificatoare. „Au fost epuizaţi” – pentru că nu erau condamnaţi numaidecât, ci treceau – tot o pasienţă!

  — Prin verificări interminabile, li se limitau posibilităţile de a-şi găsi un loc de muncă sau de domiciliu, erau arestaţi, eliberaţi, arestaţi din nou, numai încetul cu încetul erau duşi în lagăre, de unde nu se vor mai întoarce niciodată.

  Totuşi, o dată cu trimiterea în Arhipelag a ofiţerilor, rezolvarea problemei nu îşi afla sfârşitul, ci de-abia începea, căci rămâneau mamele ofiţerilor, nevestele şi copiii. Folosind procedeul infailibil al analizei sociale, nu era greu să-ţi închipui în ce stare de spirit se aflau după arestarea capului familiei. Prin aceasta ei determinau pur şi simplu şi propria lor arestare! Şi astfel se revarsă încă un val.

  În deceniul al treilea au fost ameninţaţi cazacii care au participat la războiul civil. Mulţi dintre ei s-au întors din insula Lemnos în Kuban şi pe Don, unde au primit pămânL Mai târziu, toţi au fost arestaţi.

  De asemenea, trebuiau prinşi toţi foştii funcţionari de stat Ei se camuflau cu abilitate şi, profitând de faptul că în Republică nu exista încă un sistem de evidenţă a ^populaţiei şi nici cărţi de muncă unice, se strecurau în instituţiile sovietice, în aceste cazuri erau de ajutor vorbele de prisos, recunoaşterile întâmplătoare, denunţurile… Adică rapoartele de luptă ale vecinilor. (Uneori – şi pura întâmplare. Un anume Mova, numai pentru simplul fapt că îi plăcea ordinea, a păstrat o listă cu toţi foştii jurişti guberniali. Din întâmplare, această listă a fost descoperită în anul 1925 la el: toţi au fost ridicaţi şi toţi au fost împuşcaţi.)

  Asfel s-au scurs valurile „pentru tăinuirea originii sociale”, pentru „fosta situaţie socială”. Aceasta avea un înţeles larg. Erau arestaţi nobilii – pentru că aparţineau acestei categorii sociale. Erau arestate familiile nobiliare. În sfârşit, fără să fie prea lămuriţi, îi arestau şi pe nobilii cu titlu personal, adică pur şi simplu pe toţi cei care absolviseră universitatea. Şi