În acelaşi 1921 s-au extins şi s-au organizat arestările membrilor altor partide. De fapt, dăduseră deja gata toate partidele politice, cu excepţia celui învingător. (O, să nu sapi groapa altuia!) Şi pentru ca descompunerea partidelor să fie ireversibilă, mai trebuia să se descompună membrii înşişi ai acestor partide, corpurile acestor membri.

  Nici un cetăţean al statului rus care a intrat cândva într-un alt partid decât cel bolşevic nu putea să scape de soarta sa, el era condamnat (dacă nu izbutea, ca Maiski23 ori Vâşinski, pe scândurile naufragiului, să treacă la comunişti). Putea să nu fie arestat în primul eşalon, putea să supravieţuiască (după gradul său de periculozitate) până în 1922, până în 1932 sau chiar până în 1937, dar listele erau păstrate, sorocul i se apropia, sorocul sosea, el era arestat ori numai invitat cu amabilitate pentru a i se pune unica întrebare: a fost el membru al… De la… Până la?… (I se puneau şi întrebări privind activitatea lui duşmănoasă, dar prima întrebare era hotărâtoare, cum limpede ni se pare nouă astăzi, după decenii.) Mai departe, soarta lui putea fi variată. Unii ajungeau imediat într-una din celebrele închisori centrale ţariste (din fericire, toate închisorile centrale s-au păstrat bine, şi unii socialişti nimereau chiar în aceleaşi celule şi la aceiaşi gardieni, pe care îi cunoşteau). Altora li se propunea să meargă în exil – o, nu pentru multă vreme, doar pentru vreo doi-trei anişori. Iar uneori şi mai blând: să primească un minus în actul de identitate (atâtea oraşe în care nu i se permitea accesul), să-şi aleagă singur domiciliul, dar, mai departe, fiţi aşa de bun să locuiţi în acest loc şi să aşteptaţi hotărârea GPU-ului.

  Operaţia s-a întins pe parcursul multor ani, deoarece una dintre condiţiile importante era să se desfăşoare în linişte şi să rămână neobservată. Cel mai important era să cureţe neapărat Moscova, Retrogradul, porturile, centrele industriale şi pe urmă pur şi simplu judeţele de toate celelalte soluri de socialişti. Aceasta era o pasienţă grandioasă, tăcută, ale cărei reguli erau cu totul de neînţeles contemporanilor şi ale cărei contururi noi le putem aprecia doar astăzi. O minte clarvăzătoare planificase totul, nişte mâini grijulii, fără să piardă nici o clipă, luau o carte, care a ispăşit trei ani în acelaşi teanc, şi o mutau uşurel în altul. Cine fusese întemniţat într-o centrală era trimis în exil (şi undeva cât mai departe), cine a ispăşit un „minus” era transferat în exil (însă dincolo de limitele oraşelor marcate cu „minus”), din exil în alt exil, pe urmă din nou în centrală (alta decât cea dinainte). Câtă răbdare puteau să aibă cei ce făceau pasienţe! Şi treptat, fără zgomot, fără strigăte, membrii celorlalte partide dispăreau, pierdeau orice legătură cu oamenii şi locurile unde înainte erau cunoscuţi, ei şi activitatea lor revoluţionară. Astfel, pe nesimţite, se pregătea neabătut nimicirea acelora care odinioară se agitau la mitingurile studenţeşti, care îşi zăngăneau mândri lanţurile ţariste. (La 29 iunie 1921, Korolenko îi scria lui Gorki: „Cândva, istoria va consemna ca revoluţia bolşevică a reprimat pe revoluţionarii sinceri şi pe socialişti cu aceleaşi mijloace ca şi regimul ţarist”. O, dacă ar fi fost aşa, toţi ar fi supravieţuit!) în această operaţie a Marii Pasienţe a fost exterminată majoritatea vechilor deţinuţi politici, deoarece numai eserii şi anarhiştii, nu social-democraţii, Au primit de la tribunalele ţariste cele mai nemiloase condamnări, şi doar ei au alcătuit populaţia ocnelor de odinioară.

  Ordinea exterminării era, totuşi, îndreptăţită: în anii ’20, lor li s-a propus să semneze declaraţii de renegare a partidelor din care făceau parte şi a ideologiei acestora. Unii au refuzat şi, astfel, fireşte, au ajuns în primul eşalon de exterminare, alţii au prezentat asemenea declaraţii şi, prin aceasta şi-au adăugat câţiva ani de viaţă, însă, implacabil, venea şi rândul lor şi, implacabil, capul lor cădea de pe umeri.

  Uneori citeşti câte un articolaş în ziar şi rătnâi cu gura căscată. „Izvestia” din 24 mai 1959: la un an după venirea la putere a lui Hitler, Maximilian Hauke a fost arestat pentru apartenenţa sa la… Nu la un partid oarecare, ci la partidul comunist. A fost exterminat? Nicidecum, a fost condamnat la doi ani. După asta, fireşte, veţi crede că a mai primit încă o condamnare? Nu, a fost pus în libertate. Ce. Să înţelegi din asta? Pe urmă a trăit liniştit, a organizat activitatea clandestină a partidului, de unde şi articolul despre temeritatea lui.

  În primăvara anului 1922, Comisia Extraordinară pentru combaterea contrarevoluţiei şi a speculei24, care tocmai fusese rebotezată GPU, a decis să se amestece în treburile bisericeşti. Mai trebuia săvârşită şi o „revoluţie ecleziastică”: să fie schimbată conducerea, să fie instalată alta, care să stea cu o ureche îndreptată spre cer şi cu cealaltă spre Lubianka. Aşa au făgăduit să fie clericii restauratori, adepţii „Bisericii viP^”, dar fără ajutor din afară, ei nu puteau să pună stăpânire pe aparatul bisericicesc. În consecinţă, a fost arestat patriarhul Tihon2 „şi s-au organizat două procese răsunătoare, urmate de execuţii, prin împuşcare: cel de la Moscova – al difuzorilor proclamaţiei patriarhului, cel de la Petrograd – al mitropolitului Veniamin, care împiedica transferarea puterii ecleziastice restauratorilor” Bisericii vii „, în gubernii şi judeţe, din loc în loc au fost arestaţi mitropolit! Şi arhierei, şi, ca întotdeauna, după peştele cel mare, au urmat bancurile de peşte mărunt: protoierei, călugări şi diaconi, despre care nu se pomenea în ziare. Erau întemniţaţi toţi cei ce nu prestau jurământ curentului novator al” Bisericii vii”.

  Slujitorii bisericii constituiau o parte obligatorie a capturii zilnice, pletele lor argintii puteau fi zărite în fiecare celulă şi în fiecare convoi de arestaţi pornit spre Solovki.

  Încă de la începutul anilor ’20 puteau fi întâlnite şi grupuri de teosofi, mistici, spiritişti (grupul contelui Pahlen întocmea procese-verbale în care erau consemnate convorbirile cu spiritele), societăţi religioase, filosofi din cercul lui Berdiaev27. Pe parcurs au fost nimiciţi şi strămutaţi „catolicii orientali” (discipolii lui Vladimir Soloviov28), grupul condus de A. I. Abrikosova. Cât despre simplii catolici, precum preoţii polonezi, aceştia erau întemniţaţi de