— Oarecum.

  — Păi, vine seara, fetele ies la plimbare în oraş, apoi merg să bea. Ele par în căutare de ceva şi eu le pot oferi ceea ce caută. E foarte simplu, nu? E ca şi când ai deschide robinetul şi ai bea apă. Pur şi simplu. Până să-ţi dai seama, le-am dat pe spate, şi ele, de fapt, tocmai asta voiau. Aşa ceva înţeleg eu prin „posibilitate” şi posibilităţi sunt peste tot în jurul tău. Poţi să închizi ochii şi să le ignori? Dacă ai ocazia să foloseşti o asemenea posibilitate, poţi să nu o iei în seamă?

  — Eu nu prea ştiu, pentru că nu am fost pus în asemenea situaţii, i-am spus, zâmbind. N-am nici cea mai vagă idee.

  — Într-un anume fel, eşti un fericit.

  Poate tocmai pentru că era afemeiat locuia Nagasawa la cămin. Altfel nu-mi explic de ce stătea aici când dispunea de posibilităţi financiare nelimitate. Presupun că tatăl lui l-a forţat să stea cei patru ani de studenţie în cămin, de teamă să nu se ţină numai de prostii o dată ce se trezea în Tokyo. Pe Nagasawa, însă, nu-l deranjau viaţa de cămin şi cele câteva reguli pe care trebuia să le respecte. El obţinea permisiunea să lipsească din cămin ori de câte ori avea chef şi pleca la vânătoare de fete sau îşi petrecea noaptea acasă la prietena lui. Biletele de favoare erau destul de greu de obţinut, dar pentru el nu constituiau o problemă… şi nici pentru mine, atâta vreme cât le solicita el.

  Nagasawa avea o iubită de când intrase la facultate. O chema Hatsumi şi era de aceeaşi vârstă cu el. Am întâlnit-o de câteva ori şi mi-a plăcut foarte mult fata. Nu era o frumuseţe care să-ţi taie respiraţia. De fapt, când am cunoscut-o, nu m-a impresionat cu nimic şi chiar mă gândeam cum de n-a reuşit Nagasawa să pună mâna pe o fată mai ca lumea. Stând de vorbă cu ea, a început să-mi placă. Era liniştită, inteligentă, nostimă, atentă cu cei din jur şi se îmbrăca cu foarte mult bun gust. Îmi plăcea atât de mult, încât mă gândeam că dacă aş avea o prietenă ca ea, nu mi-aş mai pierde nopţile cu tot felul de uşuratice. Şi ea mă plăcea şi s-a străduit din răsputeri să-mi găsească o colegă cu care să mă cupleze şi să ieşim în patru, dar am refuzat-o de fiecare dată, nevrând să repet greşeala pe care o făcusem în trecut. Ea urma un colegiu renumit şi erau numai fete de bogătaşi acolo, aşa că era puţin probabil să mă simt bine în prezenţa vreuneia dintre ele şi să fiu capabil să port şi o conversaţie ca lumea.

  Hatsumi bănuia că Nagasawa îşi mai face de cap, că se culcă şi cu alte fete, dar nu se plângea. Era îndrăgostită de el până peste urechi şi nu îi reproşa niciodată nimic.

  — Eu nu merit o fată ca Hatsumi, mi-a spus Nagasawa odată.

  Nici nu o merita, gândii eu.

  În iarna aceea mi-am luat o slujbă cu jumătate de normă la un magazin de discuri din Shinjuku. Nu mă plăteau prea grozav, dar munca era simplă – păzeam magazinul trei seri pe săptămână – şi îmi convenea. Puteam să cumpăr şi discuri la preţ redus. De Crăciun, de exemplu, i-am cumpărat lui Naoko discul cu Henry Mancini care conţinea şi melodia ei favorită: Dear Heart. L-am împachetat eu însumi şi l-am legat cu o fundă roşie. Ea mi-a dat drept cadou o pereche de mănuşi din lână, cu un deget, pe care le tricotase ea însăşi. Degetele erau puţin cam scurte, dar mănuşile îmi ţineau de cald.

  — A, te rog să mă ierţi. Sunt tare nepricepută, spuse ea înroşindu-se.

  — Sunt bune, stai liniştită. Uite că-mi vin bine, am încercat eu să o conving.

  — Cel puţin nu va mai trebui să mergi cu mâinile în buzunare, zise Naoko.

  Naoko nu s-a dus la Kobe în vacanţa aceea. Eu a trebuit să lucrez la magazin până în ultima zi a anului, aşa că am rămas şi eu la Tokyo. Nu aveam nimic interesant de făcut în Kobe şi nici nu exista vreo persoană anume pe care să doresc să o întâlnesc. Deoarece cantina de la cămin era închisă de Anul Nou, m-am dus la Naoko. Am prăjit amândoi mochi10 şi am preparat zôni11.

  În lunile ianuarie şi februarie 1969 s-au petrecut o sumedenie de lucruri.

  La sfârşitul lunii ianuarie, Cavaleristul a căzut la pat cu febră foarte mare, aproape patruzeci de grade, şi de aceea a trebuit să contramandez întâlnirea cu Naoko. Pusesem cu greu mâna pe două bilete gratuite la un concert şi o invitasem pe Naoko. Ea abia aştepta să meargă la concert, mai cu seamă că se cânta Simfonia a IV-a de Brahms, pe care o iubea nespus. Din pricina Cavaleristului care se perpelea în pat, gata parcă să-şi dea sufletul, nu m-am îndurat să plec din cămin şi nici n-am găsit alt fraier care să vrea să aibă grijă de el. Am cumpărat gheaţă şi am băgat-o în pungi de plastic pe care i le-am ţinut pe frunte, l-am şters de transpiraţie cu prosoape umede, i-am luat temperatura din oră-n oră şi i-am schimbat cămaşa. Febra nu i-a scăzut deloc în ziua aceea, dar a doua zi dimineaţa a sărit din pat şi s-a apucat de gimnastica lui cretină, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Şi-a luat temperatura şi avea 36 cu 2. Îmi era greu să cred că e o fiinţă normală.

  — Ciudat, spuse Cavaleristul. N-am avut febră în viaţa mea.

  Mi s-a adresat pe un ton de parcă eu eram de vină că făcuse febră.

  — Dar ai avut acum, i-am spus eu înfuriat, arătându-i cele două