le spusese deja de patru ori şi pe care avea să i se adreseze fiecărui nou Doişpear. Avea un fel al ei de-a conferi un tâlc aparte pentru fiecare.

— Asher, îţi mulţumim pentru copilărie, zise ea.

 

Însărcinările continuară, iar Jonas privi şi ascultă, uşurat acum, după Însărcinarea minunată pe care-o primise prietenul lui cel mai bun. Însă era din ce în ce mai temător pe măsură ce se-apropia a lui. Între timp, toţi noii Doişpeari din rândul din faţa lui îşi primiseră ecusoanele. Şi le pipăiau aşezaţi la locurile lor, iar Jonas ştiu că fiecare se gândea la pregătirea care-i aştepta. Pentru unii – un băiat studios fusese ales să fie Medic, o fată Inginer, iar o alta Avocat – asta avea să însemne ani de muncă susţinută şi de studiu. Alţii, ca Muncitorii şi Născătoarele, urmau să beneficieze de o perioadă de pregătire mult mai scurtă.

Optsprezece, Fiona, aflată în stânga lui Jonas, se trezi chemată pe scenă. Jonas îi bănuia emoţia, dar Fiona era o fată calmă de felul ei. Asistase liniştită şi senină la întreaga Ceremonie.

Până şi aplauzele, deşi entuziaste, părură destinse când Fiona primi importanta Însărcinare de Îngrijitoare a Bătrânilor. Era perfect pentru o fată atât de sensibilă şi de blândă, iar când Fiona se aşeză la loc lângă Jonas, avu un zâmbet mulţumit, chiar încântat.

Jonas se pregăti să urce pe scenă când aplauzele se potoliră, iar Vârstnica-Şefă puse mâna pe următorul dosar şi-şi coborî privirile spre grupă, ca să-l cheme pe următorul Doişpear. Acum, că-i venise rândul, Jonas se calmase. Trase adânc aer în piept şi-şi netezi vestonul cu mâna.

— Douăzeci, auzi el vocea limpede a Vârstnicei-Şefe. Pierre.

M-a sărit, îşi zise Jonas, pradă uluielii. Oare nu auzise bine? Nici vorbă. Publicul tăcu dintr-odată, iar Jonas ştiu că toată lumea îşi dăduse seama că Vârstnica-Şefă trecuse de la Optsprezece direct la Douăzeci, sărind un număr. În dreapta lui Jonas, Pierre, cu o expresie uimită, se ridică de la locul lui şi se îndreptă spre scenă.

O greşeală. Femeia făcuse o greşeală. Însă Jonas ştiu, chiar în clipa când îi trecu acel gând prin cap, că nu putea fi vorba de asta. Vârstnica-Şefă nu făcea greşeli. Nu la Ceremonia Doişpearilor.

Se simţi ameţit şi nu mai putu să fie atent. Nu auzi ce Însărcinare primi Pierre şi abia dacă-i ajunseră la urechi aplauzele care-l însoţiră pe băiat când se întoarse la locul lui, purtând în piept noul ecuson. Iar pe urmă, Douăzeci şi unu. Douăzeci şi doi.

Numerele continuară în ordine. Jonas rămase pe loc buimac, în timp ce numărătoarea ajungea la Treizeci, iar apoi la Patruzeci, apropiindu-se de sfârşit. De fiecare dată, la fiecare anunţ, inima îi bătea mai repede şi prin minte îi treceau gânduri nesăbuite. Poate că avea să-l cheme acum. Să fi fost cu putinţă să-şi fi uitat el însuşi numărul? Nu. Fusese Nouăsprezece de la bun început. Şi stătea pe locul marcat cu numărul 19.

Şi totuşi, Vârtsnica-Şefă îl sărise. Îi văzu pe colegii de grupă privindu-l jenaţi şi apoi uitându-se repede în altă parte. Observă o expresie îngrijorată pe chipul şefului de grupă.

Îi căzură umerii şi încercă să se facă mic în scaun. Ar fi vrut să dispară, să se topească, să nu mai existe. Nu îndrăzni să se întoarcă şi să-şi privească părinţii aşezaţi în public. N-ar fi suportat să le vadă chipurile întunecate de ruşine.

Îşi plecă umil capul şi căzu pe gânduri. Unde anume greşise?

 

 

CAPITOLUL 8

 

Publicul era cu siguranţă stânjenit. Oamenii aplaudară şi ultima Însărcinare, însă aplauzele îşi pierdură însufleţirea şi nu mai răsunară într-un crescendo de entuziasm solidar. Se auziră câteva murmure derutate.

Jonas îşi apropie palmele şi aplaudă, însă era un gest mecanic, golit de sens, de care nici el nu-şi dădu seama. Mintea lui alungase toate emoţiile de mai devreme: anticipare, emoţie, mândrie şi chiar complicitatea fericită cu prietenii. Acum simţea doar umilinţă şi teroare.

Vârstnica-Şefă aşteptă ca aplauzele stingherite să se stingă, după care vorbi din nou.

— Ştiu, spuse ea cu aceeaşi voce vibrantă şi plăcută, că sunteţi cu toţii preocupaţi. Că vi se pare c-am comis o greşeală.

Femeia zâmbi. Ceva mai puţin apăsată după această declaraţie simplă, comunitatea păru să respire mai uşor. Liniştea era deplină. Jonas îşi ridică privirile.

— V-am provocat nelinişte, spuse Vârstnica-Şefă. Prezint scuze comunităţii.

Vocea i se revărsă pe deasupra tuturor celor strânşi în Auditoriu.

— Îţi acceptăm scuzele, intonară cu toţii într-un glas.

— Jonas, continuă ea, coborându-şi privirile spre el. Îţi prezint scuze în mod special. Te-am făcut să te sperii.

— Îţi accept scuzele, răspunse Jonas tremurat.

— Te rog să urci acum pe scenă.

În prima parte a zilei, îmbrăcându-se la el în locuinţă, exersase mersul hotărât şi dezinvolt la care spera să poată recurge când avea să-i vină rândul. Acum, îl uitase cu desăvârşire. Jonas se căzni să se ridice, să-şi mişte picioarele care i se păreau grele şi nesigure, să înainteze, să urce treptele şi să străbată scena, oprindu-se lângă Vârstnica-Şefă.

Aceasta îl linişti petrecându-şi braţul pe după umerii lui încordaţi.

— Jonas n-a primit nicio Însărcinare, informă ea asistenţa, iar băiatului i se strânse inima.

După o scurtă pauză, femeia continuă:

— Jonas a fost ales.

Băiatul clipi des. Ce însemna asta? Simţi freamătul întrebător al asistenţei. Şi cei din Auditoriu erau nedumeriţi.

Cu o voce hotărâtă şi autoritară, Vârstnica-Şefa anunţă:

— Jonas a fost ales să fie următorul nostru Primitor de Memorie.

Pe urmă auzi zgomotul – aerul tras în piept de fiecare dintre cetăţenii uluiţi care stăteau pe scaune. Jonas le văzu chipurile şi ochii măriţi de respect şi admiraţie.

Dar tot nu înţelese.

— O asemenea alegere este foarte, foarte rară, se adresă Vârstnica-Şefa asistenţei. Comunitatea noastră are un singur Primitor. El este cel care-şi pregăteşte urmaşul. Iar pe Primitorul actual îl avem de foarte multă vreme, continuă ea.

Jonas îi urmări privirea şi văzu că era aţintită asupra unuia dintre Vârstnici. Membrii Comisiei de Vârstnici stăteau unul lângă altul, iar ochii Vârstnicei-Şefe îl fixau acum pe cel care, deşi se afla în mijloc, părea, într-un fel straniu, izolat de ceilalţi. Era un bărbat pe care Jonas nu-l observase până atunci – un bărbat cu barbă şi cu ochi de culoare deschisă.