— Care-i treaba cu lifturile? murmură el.

  Traversăm foaierul spaţios şi aglomerat al hotelului, îndreptându-ne spre ieşire, dar Grey evită uşa turnantă şi mă întreb dacă procedează astfel ca să nu-mi dea drumul la mână.

  Afară, e o duminică blândă, de mai. Soarele e strălucitor, Iar traficul e lejer. Grey o ia la stânga şi merge până la colţ, unde aşteptăm să se facă verde la trecerea de pietoni. Continuă să mă ţină de mână. Merg pe stradă şi Christian Grey mă ţine de mână. Nimeni nu m-a ţinut vreodată de mână. Mă simt ameţită şi mă furnică peste tot. Încerc să-mi înăbuş rânjetul ridicol care ameninţă să-mi separe faţa în două. Încearcă să te calmezi, Ana, mă imploră Vocea interioară. Omuleţul verde apare şi pornim din loc.

  Mergem patru cvartale înainte să ajungem la Portland Coffee House, unde Grey îmi dă drumul la mână ca să-mi ţină uşa la intrare.

  — Ce-ar fi să alegi o masă până iau eu băuturile? Ce-ai vrea să bei? întreabă el, politicos ca întotdeauna.

  — Păi, o să vreau… ăă – ceai English Breakfast, cu plicul separat.

  Ridică din sprâncene.

  — Nu vrei cafea?

  — Nu mă dau în vânt după cafea.

  El zâmbeşte.

  — OK, cu plicul separat. Zahăr?

  Pentru o clipă, rămân înmărmurită, crezând că e o formulă de alint1, dar din fericire Vocea interioară intervine cu buzele ţuguiate: Nu, prostănaco – vrei zahăr la ceai?

  — Nu, mulţumesc.

  Cobor privirea la degetele mele înnodate.

  — Ceva de mâncare?

  — Nu, mulţumesc, zic, clătinând din cap în timp ce el se duce la bar.

  Mă uit pe furiş la el pe sub gene în timp ce stă la coadă aşteptând să comande. Aş putea să mă uit la el cât e ziulica de lungă… e înalt, lat în umeri şi zvelt, şi felul cum îi stau pantalonii ăia pe şolduri… Mamăă. O dată sau de două ori îşi trece degetele lungi şi graţioase prin părul care, deşi uscat între timp, tot ciufulit îi stă. Hmm… Mi-ar plăcea să fac asta. Gândul îmi apare în minte şi simt cum îmi ia foc faţa. Îmi muşc buza şi mă uit din nou în jos – nu-mi place unde se îndreaptă gândurile mele năbădăioase.

  — La ce te gândeşti?

  Grey s-a întors, luându-mă prin surprindere.

  Mă fac stacojie. Tocmai mă gândeam cum ar fi să-ţi ciufulesc pârul cu degetele şi mă întrebam dacă ar fi moale la atingere. Clatin din cap. El aduce o tavă, pe care o pune pe măsuţa rotundă, cu placaj de mesteacăn. Îmi dă o ceaşcă şi o farfurioară, un ceainic mic şi o altă farfurioară pe care se găseşte doar pliculeţul de ceai cu eticheta twinnings english breakfast – preferatul meu. El şi-a luat o cafea care are un minunat model în formă de frunză imprimat în lapte. Cum naiba s-o fi făcând asta? mă întreb într-o doară. Şi-a mai luat şi o brioşă cu afine. Pune tava într-o parte şi se aşază vizavi de mine, încrucişându-şi picioarele lungi. Pare să se simtă atât de confortabil, atât de în largul lui cu propriul său corp, încât îl invidiez. Uită-te la mine, nătângă şi neîndemânatică, abia reuşind să ajung din punctul A în punctul B fără să cad pe burtă.

  — Şi la ce zici că te gândeşti? mă întreabă el.

  — Ăsta e ceaiul meu preferat.

  Glasul mi-e liniştit şi uşor răguşit. Nu pot să cred că stau faţă în faţă cu Christian Grey într-o cafenea din Portland. Se încruntă. Ştie că ascund ceva. Las plicul de ceai în ceainic şi aproape imediat îl scot de-acolo cu linguriţa. În timp ce eu pun pliculeţul ud pe farfurioară, el lasă capul într-o parte şi se uită întrebător la mine.

  — Îmi place ceaiul negru şi slab, bâigui în loc de explicaţie.

  — Înţeleg. E iubitul tău?

  Hopaa… Ce?

  — Cine?

  — Fotograful. José Rodriguez.

  Râd, cu nervozitate, dar curioasă. Ce i-o fi dat impresia asta?

  — Nu. José e un bun amic, atâta tot. De ce ai crezut că mi-e Iubit?

  — Felul cum i-ai zâmbit şi felul cum ţi-a răspuns.

  Privirea lui o susţine pe-a mea. E atât de tulburător. Vreau să mă uit în altă parte, dar sunt prinsă – vrăjită.

  — Mi-e mai mult ca o rudă, şoptesc.

  Grey dă din cap aprobativ, aparent mulţumit de răspuns, şi se uită în jos la brioşă. Degetele lui lungi desfac ambalajul, iar eu privesc, fascinată.

  — Vrei să guşti? întreabă el, iar zâmbetul acela tainic şi amuzat l-a revenit.

  — Nu, mulţumesc.

  Mă încrunt şi-mi fixez iar privirea pe propriile mâini.

  — Şi băiatul pe care l-am cunoscut ieri, la magazin. Nici ăla nu c iubitul tău?

  — Nu. Paul e doar un prieten. Ţi-am spus de ieri. Of, chestia asta devine caraghioasă. De ce întrebi?

  — Pari neliniştită în preajma bărbaţilor.

  Fir-ar să fie! Asta e o chestie personală. Sunt neliniştită doar în preajma ta, Grey.

  — Mi se pare că eşti intimidant.

  Mă fac stacojie la faţă, dar în gând mă felicit pentru sinceritate şi Iar mă uit la mâini. Îl aud cum trage brusc aer în piept.

  — E normal să ţi se pară.

  Încuviinţează dând din cap.

  — Eşti foarte sinceră. Te rog, nu te mai uita în jos. Îmi place să-ţi privesc faţa.

  Oh. Mă uit la el, iar el îmi oferă un zâmbet încurajator, dar ambiguu.

  — Îmi dă un fel de indiciu despre ce ar putea să-ţi treacă prin minte, spune el. Eşti un mister, domnişoară Steele.

  Un mister? Eu?

  — Nu e nimic misterios la mine..

  — Cred că eşti foarte rezervată, murmură el.

  Oare? Uau… cum o