— În afară de cazurile în care roşeşti, fireşte, ceea ce se întâmplă des. Aş vrea doar să ştiu de ce roşeai.

  Bagă în gură o bucăţică de brioşă şi începe s-o mestece încet, fără să-şi dezlipească ochii de mine. Ca la semnal, roşesc. Fir-ar să fie!

  — Întotdeauna faci astfel de observaţii cu caracter personal?

  — Nu mi-am dat seama. Te-am ofensat?

  Pare surprins.

  — Nu, îi răspund candid.

  — Bine.

  — Dar eşti foarte arogant.

  Ridică din sprâncene şi, dacă nu mă înşel, roşeşte şi el uşor.

  — M-am obişnuit să-mi impun punctul de vedere, Anastasia, murmură el. În toate privinţele.

  — Nu mă îndoiesc. De ce nu mi-ai cerut să-ţi zic pe numele mic?

  Sunt surprinsă de propria-mi îndrăzneală. De ce a devenit conversaţia asta aşa de serioasă? Nu a decurs aşa cum îmi imaginam c-o să decurgă. Nu-mi vine să cred că am porniri atât de contradictorii. E ca şi cum ar încerca să mă avertizeze să mă îndepărtez de el.

  — Singurele persoane care-mi spun pe numele de botez sunt rudele şi câţiva prieteni apropiaţi. Aşa îmi place.

  Oh. Încă nu mi-a spus: „Zi-mi Christian”. Chiar e un maniac al controlului, nu există altă explicaţie, şi o parte din mine se gândeşte că poate ar fi fost mai bine dacă l-ar fi intervievat Kate. Doi maniaci ai controlului, faţă în faţă. Plus, desigur, faptul că e aproape blondă – mă rog, blond-roşcat – ca toate femeile din biroul lui. Şi mai e şi frumoasă, îmi aminteşte Vocea interioară. Nu-mi place ideea apropierii dintre Christian şi Kate. Beau o gură de ceai, iar Grey mai muşcă puţin din brioşă.

  — Şi eşti singură la părinţi? întreabă.

  Ohoo… iar a schimbat direcţia.

  — Da.

  — Vorbeşte-mi despre părinţii tăi.

  De ce vrea să ştie aşa ceva? E atât de neinteresant.

  — Mama locuieşte în Georgia cu noul ei soţ, Bob. Tatăl meu vitreg trăieşte în Montesano.

  — Şi tatăl tău?

  — Tata a murit când eram mică.

  — Îmi pare rău, îngaimă el şi o expresie tulburată îi trece repede peste faţă.

  — Nu mi-l amintesc.

  — Şi mama ta s-a recăsătorit?

  Pufnesc dezaprobator.

  — Se poate spune şi-aşa.

  El se încruntă la mine.

  — Nu prea-ţi place să vorbeşti despre tine, nu-i aşa? remarcă el sec, frecându-şi bărbia ca şi cum ar fi fost cufundat în gânduri.

  — Nici ţie.

  — Mi-ai luat deja un interviu şi îmi amintesc unele întrebări destul de indiscrete, spune, zâmbindu-mi afectat.

  Fir-ar! A ţinut minte întrebarea despre „gay”. Încă o dată, simt că mor de ruşine. În anii care vor urma, ştiu că voi avea nevoie de terapie intensivă ca să nu mă mai simt stânjenită de câte ori îmi amintesc momentul cu pricina. Încep să pălăvrăgesc despre maică-mea – orice ca să blochez acea amintire.

  — Mama e o femeie minunată. O romantică incurabilă. A ajuns acum la al patrulea soţ.

  Christian ridică surprins din sprâncene.

  — Mi-e dor de ea, continui. Ea îl are pe Bob acum. Sper ca el să fie în stare stea cu ochii pe mama şi să adune resturile când schemele ei nebuneşti n-or să iasă conform planurilor. Zâmbesc cu drag. N-am mai văzut-o de multă vreme. Christian mă priveşte atent, sorbind din când în când din cafea. Zău că n-ar trebui să mă mai uit la gura lui. Mă tulbură.

  — Te înţelegi bine cu tatăl tău vitreg?

  — Fireşte. Am crescut cu el. E singurul tată pe care-l cunosc.

  — Şi cum e?

  — Ray? E… taciturn.

  — Atât? întreabă Grey surprins.

  Ridic din umeri. Dar ce se-aşteaptă omul ăsta? Să-i spun povestea vieţii mele?

  — Taciturn ca şi fiica lui vitregă, îmi sugerează Grey.

  Mă abţin să nu-mi dau ochii peste cap.

  — Îi place fotbalul – cel european – şi bowlingul, să meargă la pescuit cu lanseta şi să facă mobilă. E tâmplar. Fost militar.

  Oftez.

  — Ai locuit cu el?

  — Da. Mama l-a cunoscut pe Soţul Numărul Trei când aveam cincisprezece ani. Am rămas cu Ray.

  Se încruntă de parcă n-ar înţelege.

  — N-ai vrut să locuieşti cu mama ta? întreabă.

  Asta chiar că nu mai e treaba lui.

  — Soţul Numărul Trei locuia în Texas. Noi stăteam în Montesano. Şi… ştii, mama era de curând măritată.

  Mă opresc. Mama nu vorbeşte niciodată de Soţul Numărul Trei. Unde vrea să ajungă Grey cu asta? În nici un caz nu e treaba lui. Jocul ăsta putem să-l jucăm amândoi.

  — Vorbeşte-mi despre părinţii tăi, îi zic.

  El ridică din umeri.

  — Tata e avocat, mama e pediatru. Trăiesc în Seattle.

  Oh… Înseamnă că a crescut într-un mediu de oameni înstăriţi. Şi mă minunez de acest cuplu de succes care adoptă trei copii, dintre care unul se transformă într-un bărbat frumos, care ia cu asalt lumea afacerilor şi o cucereşte fără prea mari eforturi. Ce l-a motivat să fie aşa? Ai lui trebuie să fie tare mândri.

  — Cu ce se ocupă fraţii tăi?

  — Elliot lucrează în construcţii, iar surioara mea e la Paris, studiază arta culinară sub îndrumarea unui mare chef din Franţa.

  Ochii i se adumbresc. Nu vrea să vorbească despre familia lui sau despre el însuşi.

  — Am auzit că Parisul e un oraş drăguţ, murmur.

  De ce nu vrea să vorbească despre familia lui? Pentru că e un copil adoptat?

  — E frumos. Ai fost? întreabă, dând uitării iritarea.

  — N-am plecat niciodată din America.

  Aşadar, am revenit la banalităţi. Ce ascunde?

  — Ai vrea să mergi?

  — La Paris? întreb cu o voce gâtuită.

  Asta chiar