— Bineînţeles, recunosc eu. Dar ţara pe care-aş vrea s-o vizitez cu adevărat e Anglia.

  El lasă capul într-o parte şi-şi plimbă arătătorul pe buza de jos… Of Doamne.

  — Pentru că?

  Clipesc cu repeziciune. Concentrează-te, Steele.

  — E locul unde s-au născut şi-au trăit Shakespeare, Austen, surorile Bronte, Thomas Hardy. Mi-ar plăcea să văd locurile care i-au inspirat pe aceşti oameni să scrie cărţi atât de frumoase.

  Toată discuţia despre greii literaturii îmi reaminteşte că la ora asta eu ar fi trebuit să stau cu burta pe carte. Arunc o privire la ceas.

  — Trebuie să plec. Am de învăţat.

  — Pentru examene?

  — Da. Încep marţi.

  — Unde e maşina domnişoarei Kavanagh?

  — În parcarea hotelului.

  — Te conduc până acolo.

  — Mulţumesc pentru ceai, domnule Grey.

  Afişează zâmbetul ăla al lui care parcă spune „am un secret nemaipomenit de mare”.

  — Pentru puţin, Anastasia. Plăcerea e de partea mea. Haide, îmi zice el poruncitor şi-mi întinde mâna. O iau, uimită, şi îl urmez afară din cafenea.

  Mergem agale înapoi spre hotel şi mi-ar plăcea să spun că facem asta într-o tăcere prietenoasă. El, cel puţin, arată ca de obicei – calm, stăpânit. Cât despre mine, încerc cu disperare să evaluez cum a decurs mica noastră cafea matinală. Am senzaţia că tocmai am fost intervievată pentru o slujbă, dar nu sunt sigură pentru care anume.

  — Întotdeauna te îmbraci în blugi? întreabă el ca din senin.

  — Da, de obicei.

  El dă din cap aprobator. Am ajuns din nou la intersecţie, peste drum de hotel. Mintea mea e un vârtej de gânduri. Ce întrebare ciudată… Şi sunt conştientă că timpul nostru împreună e limitat. Asta e. Asta a fost, iar eu sunt complet dată peste cap, ştiu. Probabil că are pe cineva.

  — Ai o prietenă? las să-mi scape.

  Fir-ar să fie! – tocmai am spus asta cu glas tare?

  Buzele i se curbează într-o încercare de zâmbet, în timp ce se uită în jos la mine.

  — Nu, Anastasia. Eu nu servesc chestia cu prietenele, spune el încet.

  Oh… ce vrea să spună cu asta? Nu e gay. Sau poate că e! De bună seamă ca m-a minţit în interviu. Şi, pentru o clipă, cred că o să urmeze vreo explicaţie, vreun indiciu pentru înţelegerea acestei afirmaţii criptice – dar n-o face. Trebuie să plec. Trebuie să încerc să-mi adun gândurile. Trebuie să plec de lângă el. O iau înainte şi mă împiedic, gata să cad cu capul înainte pe stradă.

  — La naiba, Ana! ţipă Grey.

  Trage mâna de care mă ţine atât de tare, încât cad în spate şi mă lovesc de el tocmai în clipa în care un biciclist trece fulgerător, gata-gata să mă lovească.

  Totul se întâmplă foarte repede – cad, iar în clipa următoare mă trezesc în braţele lui, iar el mă ţine strâns la pieptul său. Îi inhalez mirosul curat, sănătos. Miroase a lenjerie proaspăt spălată şi a nu ştiu ce spumă de baie scumpă. E ameţitor. Inspir adânc.

  — Eşti bine? şopteşte el.

  Are braţul petrecut în jurul meu, ţinându-mă aproape, în vreme ce cu degetele celeilalte mâini îmi pipăie conturul feţei, sondând cu blândeţe, examinându-mă. Îmi atinge uşor buza de jos cu degetul mare şi respiraţia i se poticneşte. Se uită lung în ochii mei, iar eu îi susţin privirea neliniştită şi arzătoare o clipă, ori poate că e pentru veşnicie… dar în cele din urmă, atenţia îmi este atrasă de gura lui frumoasă. Şi, pentru prima oară în douăzeci şi unu de ani, vreau să fiu sărutată. Vreau să-i simt gura lipită de a mea.

  Capitolul 4

  Sărută-mă, fir-ar să fie! îl implor, dar nu mă pot mişca. Complet captivată de el, sunt paralizată de o nevoie ciudată, nefamiliară. Privesc lung la gura lui Christian Grey, fascinată, iar el se uită în jos la mine, cu ochii pe jumătate închişi, privirea întunecându-i-se. Respiră mai greu ca de obicei, în timp ce eu am încetat de-a binelea să mai respir. Sunt în braţele tale. Sărută-mă, te rog. Închide ochii, respiră adânc şi mişcă uşor din cap, ca şi cum mi-ar răspunde la întrebarea mea tăcută. Când deschide din nou ochii, în ei se citeşte un scop nou, o determinare de oţel.

  — Anastasia, trebuie să te ţii departe de mine. Nu sunt bărbatul potrivit pentru tine, şopteşte el.

  Ce? De unde vine asta? Eu ar trebui să apreciez lucrul ăsta, nu? Mă încrunt, iar capul meu se umple de dorinţa de a respinge ideea.

  — Respiră, Anastasia, respiră. O să te ridic acum în picioare şi-o să te las să stai singură, spune el calm şi mă îndepărtează cu blândeţe de el.

  Adrenalina a atins cote maxime în corpul meu, de la aproape ciocnirea cu biciclistul sau de la proximitatea îmbătătoare a lui Christian, astfel că am rămas excitată şi sleită de puteri. NU! strigă psihicul meu când el se îndepărtează, lăsându-mă nefericită. El are mâinile pe umerii mei, ţinându-mă la lungimea braţului, urmărindu-mi cu atenţie reacţiile. Şi singurul lucru la care mă pot gândi e că vreau să fiu sărutată, lucru pe care l-am făcut cât se poate de evident, iar el n-a făcut-o. Nu mă vrea. Chiar nu mă vrea. Am ratat în stil imperial cafeaua matinală.

  Îmi revin, trag aer în piept, regăsindu-mi vocea.

  — Mulţumesc, murmur, copleşită de umilinţă.

  Cum de-am putut să interpretez atât de aiurea situaţia în care ne aflam? Trebuie să plec de lângă omul ăsta.

  — Pentru ce? zice el, încruntându-se.

  Nu şi-a luat mâinile de pe mine.

  — Pentru că m-ai salvat, răspund şoptit.

  — Cretinul ăla mergea în sens greşit. Mă bucur c-am fost aici. Mă ia cu fiori când mă gândesc ce ţi s-ar