Îmi dă drumul, lăsându-şi mâinile pe lângă corp, iar eu stau în faţa lui, simţindu-mă stupid.

  Îmi scutur capul ca să-l limpezesc un pic. Vreau doar să plec. Toate speranţele mele vagi s-au spulberat. Nu mă vrea. Dar ce credeam? mă dojenesc în gând. Ce ar putea să vrea de la tine Christian Grey? mă ia peste picior Vocea interioară. Îmi cuprind corpul cu braţele şi mă întorc cu faţa la drum, observând uşurată că omuleţul verde a apărut. Mă grăbesc să traversez, conştientă că Grey e în spatele meu. În faţa hotelului, mă întorc scurt să-l privesc, dar nu mă pot uita în ochii lui.

  — Mulţumesc pentru ceai şi pentru că ai acceptat să faci şedinţa foto, murmur.

  — Anastasia… eu…

  Se opreşte, iar suferinţa din glasul lui îmi atrage atenţia, aşa că, fără voia mea, mă uit în sus la el. Ochii lui cenuşii sunt goi în timp ce-şi trece mâinile prin păr. Se vede că în mintea lui se dă o luptă, pare frustrat, are o expresie sumbră, toată stăpânirea lui de sine s-a evaporat.

  — Ce e, Christian? îl reped iritată după ce el… nu spune nimic.

  Vreau doar să plec. Simt nevoia să-mi duc de-acolo mândria mea fragilă şi rănită şi cumva s-o îngrijesc şi să-i redau sănătatea.

  — Baftă la examene, murmură el.

  Poftim? D-aia arată el aşa de nenorocit? Asta-i marea urare la despărţire? Doar îmi urează baftă la examene?

  — Mulţumesc. Nu pot să-mi ascund sarcasmul din glas. Rămas-bun, domnule Grey.

  Mă întorc în loc, vag uluită că nu mă împiedic, şi, fără să-i mai arunc vreo privire, dispar de-a lungul trotuarului spre garajul subteran.

  Odată ajunsă la adăpostul întunecat al garajului rece din beton, cu iluminatul lui sumbru, fluorescent, mă sprijin de perete şi-mi las capul în mâini. Ce-am crezut? Lacrimi deloc bine-venite îmi Inundă ochii. De ce plâng? Mă las în jos, supărată pe mine însămi din cauza acestei reacţii ilogice. Îmi prind genunchii cu mâinile şi stau ghemuită. Vreau să mă fac cât mai mică posibil. Poate că această durere absurdă va fi cu atât mai mică cu cât mai mică voi fi eu însămi, îmi sprijin capul pe genunchi şi-mi las lacrimile iraţionale să cadă fără oprelişte. Plâng pentru că am pierdut ceva ce n-am avut niciodată. Ce ridicol! Să jeleşti ceva care n-a existat niciodată – speranţele mele spulberate, visele zdrobite şi aşteptările mele înşelate.

  N-am fost niciodată în postura de a fi respinsă. Bine… Întotdeauna la baschet sau la volei eram ultima aleasă în echipă, dar asta am înţeles – nu mă pricep să alerg şi să fac în acelaşi timp şi altceva, cum ar fi să bat mingea de podea sau s-o arunc cât colo. Sunt un element de risc serios în orice domeniu sportiv.

  Totuşi, din punct de vedere sentimental, nu m-am expus niciodată unor situaţii neplăcute. O viaţă de insecuritate – sunt prea palidă, prea slăbănoagă, prea dezordonată, prea neîndemânatică, şi lunga mea listă de defecte continuă. Aşa că am fost întotdeauna cea care i-a respins pe prezumtivii admiratori. A fost colegul ăla de la cursul de chimie, căruia îi plăcea de mine, dar nimeni nu mi-a stârnit vreodată interesul – nimeni, exceptându-l pe Christian Grey Afurisitul. Poate că ar trebui să mă port mai frumos cu indivizi ca Paul Clayton şi José Rodriguez, deşi sunt sigură că niciunul dintre ei n-a fost găsit suspinând singur în locuri întunecoase. Poate că am nevoie doar de un plâns sănătos.

  Stop! Opreşte-te acum! ţipă la mine în mod metaforic Vocea interioară, cu braţele la piept, cu greutatea lăsată pe un picior şi bătând din călcâi frustrată. Urcă-te în maşină, du-te acasă, pune-te pe învăţat Uită-l… Acum! Şi încetează cu toate prostiile astea autocompătimitoare.

  Trag adânc aer în piept, ca să-mi revin, şi mă ridic în picioare. Revino-ţi, Steele. Mă îndrept spre maşina lui Kate, ştergându-mi lacrimile de pe faţă. Nu mă voi mai gândi la el. O să trec acest incident la categoria „experienţe” şi o să mă concentrez pe examene.

  Când ajung, o găsesc pe Kate la masa din sufragerie, cu laptopul în faţă. Zâmbetul ei de bun-venit se şterge în clipa în care mă vede.

  — Ana, ce s-a-ntâmplat?

  Oh, nu… Nu Inchiziţia Katherine Kavanagh. Îmi scutur capul într-un fel în care-i dau de înţeles să stea în banca ei – dar ajungeam la acelaşi rezultat şi dacă aveam de-a face cu un orb, surd şi mut.

  — Ai plâns.

  Uneori, are un talent deosebit să remarce lucruri cât se poate de evidente.

  — Ce ţi-a făcut nemernicul ăla? izbucneşte şi faţa ei… Dumnezeule, mă sperie.

  — Nimic, Kate.

  Tocmai asta e problema. Gândul îmi aduce un zâmbet ambiguu pe faţă.

  — Atunci, de ce ai plâns? Tu nu plângi niciodată, spune ea, iar tonul i se îmblânzeşte. Stă în picioare cu ochii ei verzi plini de îngrijorare. Mă cuprinde cu braţele şi mă îmbrăţişează. Trebuie să spun ceva doar ca s-o fac să se dea înapoi.

  — Era să fiu lovită de un biciclist.

  E cea mai bună replică pe care reuşesc s-o spun, dar reuşeşte să-i abată momentan atenţia de la… el.

  — Dumnezeule, Ana… eşti bine? Ai păţit ceva?

  Mă supune rapid unui control vizual.

  — Nu. Christian m-a salvat, şoptesc. Dar am fost zdruncinată.

  — Nu mă surprinde. Cum a fost cafeaua? Ştiam că nu-ţi place cafeaua.

  — Am băut un ceai. A fost bine, nimic deosebit. Nici nu ştiu de ce m-a invitat.

  — Te place, Ana.

  Kate lasă braţele în jos.

  — Gata. Nu mă mai văd cu el.

  Da, reuşesc să dau impresia de indiferenţă când spun asta.

  — Serios?

  Fir-ar să fie. E intrigată. Mă duc în bucătărie ca să nu-mi mai vadă