Spuse, fără să se întoarcă:

  — Ţi-am simţit pofta de joacă, băiete, şi, crede-mă, nu m-aş fi dat în lături. Dar nu mai avem timp de joacă. Mâine plecăm pe Arrakis. Arrakisul e real. Harkonnenii sunt reali.

  Paul îşi atinse fruntea cu lama rapierei.

  Întorcându-se, Halleck văzu salutul şi încuviinţă cu o înclinare a capului. Apoi arătă spre manechinul de exerciţiu.

  — O să ne ocupăm de sincronizare. Vreau să te văd cum îi ţii piept zdrenţărosului ăluia. Am să-l comand de-aici, ca să-ţi supraveghez fiecare mişcare. Şi te previn că azi o să-ncerc câteva contre noi. E un avertisment pe care nu-l vei auzi niciodată de la un duşman adevărat.

  Paul se ridică pe vârfuri pentru a-şi relaxa muşchii. Înţelegea deodată că viaţa lui era supusă acum unor schimbări rapide şi se simţea cuprins de sobrietate. Veni lângă manechin, împunse cu vârful rapierei comutatorul de pe pieptul păpuşii, simţi câmpul defensiv respingându-i lama.

  — En garde! Strigă Halleck şi manechinul atacă.

  Paul îşi activă scutul, pară asaltul şi contraatacă.

  Halleck îl urmărea, în timp ce mânuia comenzile. Mintea lui părea împărţită în două: o parte era atentă la exerciţiu, cealaltă rătăcea aiurea.

  Sunt un pom fructifer sănătos, îşi spunea. Sunt plin de sentimente sănătoase, de însuşiri sănătoase… fructe numai bune de cules.

  Fără să ştie de ce, îi veni în gând imaginea surorii sale mai mici. Îşi amintea perfect chipul ei de spiriduş. Dar sora lui murise… Într-o casă de plăceri pentru soldaţii Harkonnenilor. Îi plăceau panselele… sau margaretele? Nu-şi mai amintea. Îl mâhnea faptul că nu-şi amintea.

  Paul contră un atac lent al manechinului şi aplică un entretisser cu stânga.

  Al naibii! Se miră Halleck, atent dintr-o dată la manevrele dibace ale băiatului. A studiat şi s-a antrenat de unul singur. Asta nu-i stilul lui Duncan şi nici eu nu l-am învăţat aşa ceva.

  Dar gândul nu făcu decât să-i sporească tristeţea. Uite că mi-a pierit şi mie „pofta”, îşi zise. Se pomeni întrebându-se dacă lui Paul i se întâmpla vreodată, în toiul nopţii, să tresară speriat la zgomotele din pernă.

  „Dacă dorinţele ar fi peşti”, murmură, „ne-am azvârli cu toţii năvoadele”.

  Era o vorbă a mamei sale, care-i venea în minte ori de câte ori simţea vălul negru al zilei de mâine. Apoi cugetă la rezonanţa stranie a acestor cuvinte, acum, înaintea plecării pe o planetă care nu cunoscuse niciodată marea sau peştii.

 Chapter 5

  YUEH (yu e), Wellington (wel ing-tun), stdrd 10 082-l0191; doctor în medicină al Şcolii Suk (abs. Stdrd 10112); căs.: Wanna Marcus, B. G. (stdrd 10 092-l0 186?); cunoscut mai ales ca trădătorul Ducelui Leto Atreides. (Cf. Bibliografia, Anexa VII: Condiţionarea Imperială şi art. „ Trădarea”.)

  Fragment din Dicţionarul lui Muad'Dib de prinţesa Irulan.

  DEŞI ÎL AUZISE pe doctorul Yueh intrând în sala de exerciţiu şi-i remarcase mersul cu paşi voit măsuraţi, Paul rămase întins pe masă, cu faţa în jos, în poziţia în care-l lăsase maseuza. Senzaţia de destindere, după antrenamentul cu Gumey Halleck, era delicioasă.

  — Văd că te simţi bine, rosti Yueh cu vocea lui calmă şi ascuţită. Paul îşi înălţă capul. Silueta ţeapănă a doctorului era la câţiva paşi de masă. O măsură dintr-o privire – costumul negru, mototolit, capul masiv, pătrăţos, buzele roşii şi mustaţa pe oală, diamantul Condiţionării Imperiale tatuat pe frunte. Părul lung şi negru se răsfira pe umărul drept, prins în inelul de argint al Şcolii Suk.

  — Vei fi, desigur, încântat să afli că azi n-o să mai avem timp pentru lecţii, spuse Yueh. Tatăl tău soseşte îndată.

  Paul se ridică.

  — Am avut însă grijă ca pe durata voiajului spre Arrakis să ai la dispoziţie un proiector şi câteva lecţii înregistrate.

  — Oh!

  Paul începu să se îmbrace. Se simţea cuprins de emoţie la gândul întâlnirii cu tatăl său. Petrecuseră atât de puţin timp împreună de când sosise ordinul Împăratului de a prelua fieful Arrakis…

  Yueh se îndreptă spre masa de lucru, gândind: Cât de mult s-a dezvoltat băiatul în ultimele luni. Ce iroseală! Ce tristă iroseală! Apoi îşi aminti: Nu trebuie să şovăi. Ceea ce fac este ca să fiu sigur că fiarele de Harkonneni n-o vor mai chinui pe Wanna mea.

  Paul veni lângă el, încheindu-şi tunica.

  — Ce voi avea de studiat în timpul călătoriei?

  — Ăăă… formele de viaţă terranoide de pe Arrakis. Se pare că unele dintre ele s-au adaptat foarte bine la condiţiile planetei. Cum, încă nu e prea clar. Când vom ajunge acolo, va trebui să iau legătura cu ecologul planetei – un oarecare doctor Kynes – şi să particip la cercetările pe care le efectuează.

  Şi, imediat, gândi: Ce tot spun? Sunt făţarnic până şi cu mine însumi.

  — Va fi şi ceva în legătură cu fremenii? Întrebă Paul.

  — Cu fremenii?

  Yueh începu să bată cu degetele în masă, apoi, observând privirea lui Paul, îşi retrase mâna.

  — Poate vrei să-mi spui ceva despre toată populaţia Arrakisului, zise Paul.

  — Da, cum să nu. Există două mari grupuri distincte. Unul e cel al fremenilor. Celălalt este format din locuitorii din grabene, doline şi albii. Dar am auzit că sunt frecvente căsătoriile mixte. Femeile din albii şi doline preferă soţi fremeni. Bărbaţii caută neveste fremene. Au o zicală: „Lustrul vine de la oraş, iar înţelepciunea din deşert”.

  — N-ai nişte fotografii?

  — Să văd ce pot să-ţi găsesc. În orice caz, ochii sunt caracteristica lor cea mai interesantă. Au ochii albaştri… complet albaştri, fără nici un pic de alb.

  — O mutaţie?

  — Nu. Fenomenul e provocat de saturaţia cu melanj a compoziţiei sanguine.

  — Fremenii trebuie să fie oameni dârji de vreme ce se încumetă să trăiască la marginea deşertului.

  — Asta-i părerea generală. Îşi proslăvesc cuţitele în poeme. Femeile lor sunt la fel de aprige ca bărbaţii. Până