„imperialismul american“. Se opuneau Războiului din Vietnam și se credeau soldați ai noilor Brigăzi Internaționale. Habar nu aveau despre ce era de fapt Vietnamul de Nord, cu al său monstruos Gulag, și îl venerau pe „unchiul Ho“, stalinistul suprem de la Hanoi. Rebeliunea studențească pariziană era exaltată, euforică, jubilantă, jouissant-ă, exuberantă și carnavalescă. Se celebra „l’imagination au pouvoir“. Studenții și ideologii lor detestau autoritarismul (social, familial) și puneau pe zidurile orașului postere de genul „Il est interdit d’interdire“. O contagioasă insouciance dădea măsura acelor febre revoluționare: „Soyons réalistes, exigeons l’impossible.“ Revoluțiile sunt moments of madness, scrie sociologul Aristide Zolberg – și nu greșește. Era o revoltă neoromantică, un strigăt împotriva unui raționalism scientist pe care îl deplora Herbert Marcuse în scrierile sale. Despre aceste lucruri a scris la vremea respectivă pagini de o mare luciditate Monica Lovinescu. Transmise la Europa Liberă în emisiuni devenite legendare, ele ne informau și ne formau. Cu finețe și respect pentru spațiul ideilor, Monica Lovinescu a făcut adevărate disecții ale miturilor inspiratoare ale revoltei studențești franceze. Nu a condamnat-o înainte de a o explica. Reflecțiile sale se întâlneau cu cele ale lui Raymond Aron, care scria despre la révolution introuvable. După cum se întâlneau cu acelea ale lui Leszek Kołakowski, marxistul deziluzionat care avusese curajul să se solidarizeze cu studenții Universității din Varșovia, în martie 1968.

Pentru Kołakowski, Zygmunt Bauman, Krzysztof Pomian, Stefan Morawski și alți intelectuali contestatari, expulzați din Universitate la ordinul lui Gomułka, socialismul polonez intrase în faza sa fascistă. Ministrul de Interne, sinistrul general Mieczystaw Moczar, șeful facțiunii „partizanilor“, organiza în acele luni adevărate pogromuri. Ziarul partidului, Trybuna Ludu, publica texte de tip Der Stürmer. Antisemitismul devenise doctrina oficială a comunismului polonez. Michnik, Kuroń, Modzelewski, Irena Grudzińska, Seweryn Blumsztajn erau arestați și condamnați pentru „uneltire împotriva ordinii de stat“. Nici o mirare, așadar, că, pentru Kołakowski, doctrina politică a lui Marcuse suna cât se poate de fals: era o pledoarie pentru iresponsabilitate, pentru un tip de acțiune din care dispăruse orice interes față de articularea scopurilor cu mijloacele. Invitat să-i succeadă lui Adorno, Kołakowski se vedea contestat de studenții germani îndrăgostiți de Marx, ba chiar și de Lenin. În a sa de neegalat istorie a marxismului, Kołakowski își încheia capitolul despre Marcuse cu aceste neiertătoare cuvinte: „…Principala problemă cu scrierile lui Marcuse nu este că profesează marxismul, în pofida evidențelor contrare, ci că încearcă să ofere o bază filozofică pentru o tendință de-acum prezentă în civilizația noastră, care se străduiește să distrugă această civilizație din interior, de dragul unui apocalips al Noii Lumi a Fericirii care, chiar prin firea lucrurilor, nu poate fi descrisă… Nu există probabil un alt filozof în lumea de astăzi care să merite atât de deplin precum Marcuse să fie numit ideologul obscurantismului“ (Main Currents of Marxism, vol. 3, Oxford University Press, 1978).

În iunie 1968, sintetizând lecțiile revoltei avortate a studenților francezi, Monica Lovinescu examinează amalgamul nihilist al utopismului autorului Omului unidimensional: „Două aspecte din opera lui militează în favoarea acestei explozii: lipsa de nuanțe dintr-o critică ce se vrea globală și definitivă și apelul la iraționalul fericirii. […] Desigur, critica acestui tip de rațional se afla în Heidegger, dar Heidegger n-o îmbină cu o speranță mesianică sau cu rămășițe de marxism. Sistemul lui Marcuse nu este exploziv prin rigoarea lui, ci, dimpotrivă, prin înglobarea atâtor izvoare diferite într-o critică radicală, dar nu și la obiect“ (Unde scurte, Editura Limite, Madrid, 1978). Diagnosticul este impecabil: critica a ceea ce filozofii Şcolii de la Frankfurt numeau capitalism târziu era radicală, nu însă și la obiect. Chiar Habermas admitea acest lucru atunci când scria despre revolta studențească germană drept o Scheinrevolution (pseudorevoluție) și îi acuza pe unii dintre lideri de „fascism de stânga“.

În acest timp, la Praga prindea ființă cealaltă aventură utopică. Utopia intelectualilor cehi și slovaci era una antiideologică, așadar una care se opunea minciunii oficiale, logicii despotismului birocratic și terorii polițiste prezentate drept apoteoza libertății umane. Era o insurecție a spiritului ori, spre a relua o minunată formulare hegeliană, era „un superb răsărit de soare“. Se topea ghețarul stalinist: societatea civilă renăștea sub semnul convingerii că socialismul poate fi umanizat. Anul 1968, cu ale sale mari iluzii și nu mai puțin teribile dezamăgiri, a avut cel puțin un efect de lungă durată: prăbușirea mitului sovietic și declinul ortodoxiilor comuniste în Occident. În acest sens, André Glucksmann are dreptate să afirme că mișcarea din 1968 a determinat începutul sfârșitului pentru Partidul Comunist Francez, aflat astăzi într-o stare de comă mentală (ca și stânga franceză în genere). Atunci când Georges Marchais (fost secretar general al Partidului Comunist Francez) l-a atacat pe Daniel Cohn-Bendit numindu-l „un Juif allemand“ (un evreu german), mii de studenți au răspuns scandând „Nous sommes tous des Juifs allemands“ și „à bas les crapules staliniennes!“. PCF își dezvăluia orientarea fascistă. În spatele secerei și ciocanului se întrezărea umbra lui Doriot, în tinerețe comunist, apoi susținător al nazismului prin acțiuni concrete. Comunismul se deconspira ca extremism de dreapta, cum scrisese cândva Jeanne Hersch, eleva lui Jaspers și prietena Monicăi Lovinescu.

La București, între timp, echipa barbistă infesta spațiul public cu calomnii împotriva Europei Libere, dovedind ambiguitatea incurabilă a stalinismului național. Pretenția autonomistă, mascarada reabilitărilor unor comuniști uciși în perioada Dej, ca și a celor lichidați în URSS în anii Marii Terori, refrenul agasant privitor la „umanismul socialist“ deveneau argumente pentru edificarea tot mai grotescului cult al personalității lui Nicolae Ceaușescu. După 1956, anul 1968 a fost al doilea moment istoric pierdut de intelectualii români. Suflul libertății s-a stins înainte de