de reclamaţii împotriva lui. Crede-mă – motivele mele sunt identice cu ale tale: să se facă dreptate şi să-i protejăm pe ceilalţi colegi de breaslă… Răzbunare? Păi, da, şi normal că vreau – o să-ţi rămân dator. Bine, bine, ce zici de asta? Hai să facem jumi-juma’ toate cheltuielile. Nu uita, sunt deductibile.

  După o mică tocmeală, Marshal a zis:

  — Şaizeci – patruzeci? Îmi convine şi aşa. Deci, ne-am înţeles? Următorul pas e să te duci la un detectiv. Roagă-l pe avocatul tău să-ţi recomande pe cineva. Apoi lasă-l pe detectiv să conceapă un plan să-l prindem. Deşi, am o sugestie: Macondo o să se ofere să-ţi dea un bilet de garanţie de care vrei tu – roagă-l să-ţi dea un bilet de garanţie bancară, o să scoată unul cu semnătură falsă. Şi atunci îl putem acuza de fraudă bancară – e o infracţiune mai serioasă. Asta poate implica şi FBI-ul… Nu, n-am făcut asta. Nu la FBI. Nu la poliţie. O să fiu sincer cu tine. Mi-a fost prea teamă de o publicitate negativă, să nu fiu acuzat că am încălcat limitele – pentru că am investit împreună cu un pacient sau un ex-pacient. O greşeală – ar fi trebuit să pun totul la bătaie ca să-l prind. Dar ştii, tu nu eşti în acelaşi impas ca mine. Tu încă n-ai făcut nici o investiţie, iar când o s-o faci, o să fie pentru a-l prinde pe Macondo.

  — Nu eşti sigur dacă vrei să te implici? Marshal a început să se plimbe de colo-colo în timp ce vorbea. Şi-a dat seama că ar putea să piardă cu uşurinţă ocazia asta preţioasă şi şi-a ales cu grijă cuvintele.

  — Cum adică? Eşti implicat! Cum o să te simţi când o să auzi că alţi psihiatrii, poate amici de-ai tăi, au luat ţeapă, ştiind că l-ai fi putut opri? Şi cum o să se simtă ei când o să afle că tu ai fost o victimă de-a lui şi că n-ai spus nimic? Oare nu le vorbim noi pacienţilor despre asta? Despre consecinţele acţiunii – sau lipsei de acţiune?

  — Cum adică „o să te mai gândeşti”? N-avem timp. Te rog, domnule doctor… ştii, nu-ţi cunosc numele.

  — E adevărat, nici tu nu-l ştii pe al meu. Suntem în aceeaşi situaţie nasoală – amândurora ne e teamă de publicitate. Trebuie să avem încredere unul în celălalt. Numele meu este Marshal Streider – sunt analist formator şi practic în San Francisco – studii în psihiatrie la Rochester, Institutul de Psihanaliză Golden Gate. Aşa e – când John Romano a fost preşedinte la Rochester. Tu?

  — Arthur Randal – îmi sună cunoscut – la St. Elizabeth’s în Washington? Nu, nu cunosc pe nimeni acolo. Deci, în principal, tu practici psihofarmacologie?

  — Păi, şi eu am început să fac terapie de scurtă durată şi de cuplu… Dar, te rog, doctore Randal, hai să revenim la discuţia noastră – n-avem timp să te mai gândeşti la asta -, vrei să cooperezi?

  — Glumeşti? Bineînţeles, o să vin cu avionul la New York. N-aş rata aşa ceva. Nu pot sta o săptămână întreagă – am agenda plină. Dar pe ultima sută de metri o să fiu acolo. Sună-mă după ce te întâlneşti cu detectivul – vreau să aflu tot ce se întâmplă. Suni de acasă? Unde te pot găsi cel mai uşor?

  Marshal şi-a notat mai multe numere – acasă, cabinet şi cel de weekend, din Long Island.

  — Da, o să te sun cam pe la ora asta acasă. E aproape imposibil să dai de mine la cabinet. Ai pauză la şi jumate? Eu, de obicei, am la fără zece – n-o să putem vorbi niciodată în timpul zilei.

  A închis telefonul simţind un amestec de uşurare, euforie şi triumf. Peter în spatele gratiilor. Peter cu capul aplecat. Adriana descurajată, în haine cenuşii de prizonier. Noul Jaguar, cu un preţ bun de vânzare, parcat în garajul lui. În sfârşit, răzbunare! Nimeni nu i-o trage lui Marshal Streider.

  Apoi a întins mâna după catalogul APA şi l-a deschis la poza lui Arthur Randal – trăsături frumoase, păr blond pieptănat lins pe spate, fără cărare, vârsta patruzeci şi doi de ani, studii la Rutgers şi St. Elizabeth’s, cercetare în doze de litiu şi tulburare bipolară, doi copii. Numărul de la cabinet era corect. Mulţumesc Domnului pentru dr. Randal.

  Ce zgârciob, totuşi, s-a gândit Marshal. Dacă cineva mi-ar economisi patruzeci de mii de dolari, nu m-aş tocmi cu el pentru onorariul detectivului. Totuşi, avea dreptate, de ce să scoată bani din buzunar? El n-a fost afectat. Peter şi-a plătit şedinţele. De ce să investească bani pentru a prinde pe cineva care nu i-a greşit cu nimic?

  Gândurile i-au zburat la Peter. De ce să folosească acelaşi nume pentru a comite altă escrocherie? Poate că Macondo a început să se autodistrugă. Toată lumea ştie că, mai devreme sau mai târziu, sociopaţii se sinucid. Sau pur şi simplu s-o fi gândit că tăntălăul ăsta de Streider era atât de prost, încât nu merită efortul să-şi schimbe numele? Păi, om vedea noi!

  Băgat în priză de Marshal, Arthur s-a mişcat rapid. Până în seara următoare, deja consultase un detectiv, care, spre deosebire de Bat Thomas, a reuşit să-i ajute. I-a recomandat să-l pună pe Macondo sub urmărire non-stop (la şaptezeci şi cinci de dolari pe oră). O să obţină numerele de înmatriculare şi o să le verifice. Dacă circumstanţele i-o permiteau, poate o să caute în maşina lui Macondo amprente şi alte urme pe baza cărora să-l identifice.

  Era imposibil, îi spusese detectivul lui Arthur Randal, să-l aresteze pe Macondo înainte de a comite vreo infracţiune în New York. Aşa încât l-a sfătuit să urmeze un plan cu ajutorul căruia să-l prindă, având grijă să înregistreze toate conversaţiile, ca apoi să contacteze imediat Departamentul de fraude al poliţiei din New York.

  În următoarea seară, Marshal a aflat că se făcuseră noi