progrese. Arthur contactase Departamentul de fraude din Midtown Manhattan şi fusese trimis la un detectiv pe nume Darnel Collins, care, fiindcă anchetase un caz similar, şi-a exprimat interesul pentru Peter Macondo. L-a rugat pe Arthur să poarte un dispozitiv de înregistrare şi să meargă la întâlnirea cu Peter, aşa cum plănuiseră, la prânz, la Jockey Club, să-i dea cecul şi să primească, în schimb, scrisoarea de garanţie bancară falsificată. Departamentul de fraude, după ce o să urmărească şi o să filmeze tranzacţia, o să vină la faţa locului şi o să-l aresteze.

  Dar NYPD avea nevoie de un motiv întemeiat pentru a iniţia o operaţiune atât de importantă. Marshal trebuia să coopereze. Trebuia să zboare la New York, să completeze o plângere oficială împotriva lui Peter la Departamentul de fraude şi să-l identifice personal. Marshal s-a cutremurat la gândul că totul o să ajungă în presă, dar, aflându-se atât de aproape de pradă, şi-a reconsiderat poziţia. E adevărat, numele lui ar fi putut apărea în câteva ziare de scandal mai puţin cunoscute din New York, dar câte şanse existau ca ştirea sa ajungă în San Francisco?

  Ceasul Rolex? Ce Rolex? Marshal a rostit cu voce tare, de parcă ar fi fost o repetiţie. Ah, ceasul pe care Macondo l-a trimis la sfârşitul terapiei? Ceasul pe care am refuzat să-l primesc şi i l-am returnat Adrianei? În timp ce vorbea, Marshal şi-a scos ceasul de la mână şi l-a ascuns în sertarul comodei. Cine l-ar putea contrazice? L-ar fi crezut cineva pe Macondo? Doar soţia lui şi Melvin ştiau despre Rolex. Shirley sigur îşi ţinea gura. Iar Marshal cunoştea atât de multe dintre secretele ipohondre bizare ale lui Melvin, încât nu-şi făcea griji nici în privinţa asta.

  Marshal şi Arthur vorbeau câte douăzeci de minute în fiecare seară. Ce uşurare pentru Marshal să aibă în sfârşit un adevărat om de încredere şi un colaborator, poate chiar un prieten. Ba mai mult, Arthur i-l trimisese lui Marshal pe unul dintre pacienţii lui, un inginer software de la IBM, care urma să fie transferat în Bay Area, în San Francisco.

  Singura lor divergenţă era în privinţa sumei care trebuia să-i fie încredinţată lui Peter pentru investiţie. Arthur şi Peter aranjaseră să ia prânzul peste patru zile. Peter fusese de acord să conceapă un bilet de garanţie bancară, iar Arthur trebuia să aducă un cec de patruzeci de mii de dolari. Dar Arthur voia ca Marshal să pună la bătaie toţi cei patruzeci de mii de dolari. Fiindcă îşi cumpărase de curând casa de vară, Arthur nu avea bani disponibili. Singura lui rezervă erau cei ai soţiei, pe care îi moştenise de la mama ei, moartă iarna trecută. Iar soţia lui făcea parte dintr-o familie de vază din societatea newyorkeză, veche de peste două sute de ani, era foarte preocupată de imaginea în societate şi făcea mari presiuni asupra lui Arthur să n-aibă nimic de-a face cu încurcătura asta sordidă.

  Marshal, jignit de nedreptatea situaţiei, a avut o lungă rundă de negocieri cu Arthur, pe parcursul căreia şi-a pierdut orice respect pentru laşul său coleg. În cele din urmă, decât să rişte ca Arthur să cedeze în faţa soţiei lui şi să se retragă de tot, Marshal a fost iar de acord să împartă şaizeci-patruzeci. Arthur trebuia să arate un singur cec, provenit de la o bancă din New York. Marshal a fost de acord să depună în contul lui Arthur douăzeci şi patru de mii de dolari în ziua de dinaintea întâlnirii cu Peter – ori îi aducea el la New York, ori îi trimitea prin poştă, Arthur, cu chiu cu vai, a fost de acord să pună el ceilalţi şaisprezece mii.

  În seara următoare, Marshal s-a întors acasă şi a găsit pe robotul telefonic un mesaj de la detectivul Darnel Collins, angajat al Departamentului de fraude din Midtown Manhattan, New York City. Marshal a fost expediat fără menajamente când a sunat înapoi. Poliţistul enervat de la telefon i-a zis să sune a doua zi de dimineaţă: ofiţerul Collins nu era la serviciu, iar cazul lui Marshal nu părea o urgenţă.

  Primul pacient al lui Marshal din dimineaţa următoare era programat la ora şapte. Şi-a pus ceasul să sune la cinci şi, când s-a trezit, a telefonat iar la New York. Poliţistul de la celălalt capăt al firului a zis: „Îi trimit un mesaj pe pager. O zi bună”. Şi a trântit receptorul în furcă. Zece minute mai târziu, telefonul a sunat.

  — Domnul Marshal Streider?

  — Doctor Streider.

  — Mă rog, scuze. DOCTOR Streider. Sunt detectivul Collins, Departamentul de fraude din New York. Am aici alt doctor – dr. Arthur Randal -, spune că aţi avut un episod nasol cu cineva de care suntem interesaţi – foloseşte uneori numele de Peter Macondo.

  — Un episod foarte nasol. Mi-a furat nouăzeci de mii de dolari.

  — Nu sunteţi singurul. Mai sunt şi alţii iritaţi de amicul nostru Macondo. Daţi-mi mai multe detalii. Totul. Înregistrez – bine?

  Lui Marshal i-a luat cincisprezece minute să descrie tot ce s-a întâmplat cu Peter Macondo.

  — Mamă, mamă, vreţi să spuneţi că pur şi simplu i-aţi dat nouăzeci de mii de dolari?

  — Nu poţi să judeci limpede ce s-a întâmplat, dacă nu înţelegi natura şi complexitatea contextului psihoterapeutic.

  — Zău? Păi, ştim cu toţii că nu sunt doctor. Dar vă zic un singur lucru: eu niciodată n-am dat bani în felul ăsta. Şi nouăzeci de mii sunt o grămadă de bani.

  — V-am zis, aveam o scrisoare de garanţie. I-am pasat-o avocatului meu. Aşa se fac afacerile. O scrisoare care obligă banca să plătească suma la cerere.

  — O scrisoare pe care aţi reuşit s-o verificaţi la două săptămâni după dispariţia lui.

  — Auziţi, domnule detectiv, ce-i asta? Mă acuzaţi de ceva? Credeţi că mă încântă chestia asta?

  — OK, amice, stai calm şi o să fim cu toţii OK. Iată ce o să facem ca