dumneavoastră să fiţi OK. O să-l arestăm pe tipul ăsta în timp ce ia masa de prânz – îşi plescăie cicoarea – miercurea următoare, cam pe la douăsprezece jumătate, unu. Dar, ca să ţină treaba, e nevoie să veniţi la New York să-l identificaţi în intervalul de douăsprezece ore de la arestare – cu alte cuvinte, miercuri, înainte de miezul nopţii. Ne-am înţeles?

  — N-aş putea lipsi de la aşa ceva pentru nimic în lume.

  — OK, o mulţime de oameni se bizuie pe dumneavoastră. Încă ceva – mai aveţi scrisoarea falsificată şi chitanţa care să certifice încasarea cecului?

  — Da. Vreri să le aduc cu mine?

  — Da, aduceţi originalele când veniţi, dar aş vrea să văd imediat copiile. Mi le puteţi trimite astăzi prin fax? Doi-unu-doi-cinci-cinci-cinci-trei-patru-opt-nouă – treceţi pe ele numele meu, detectiv Darnel Collins. Încă ceva. Sunt sigur că nu-i nevoie să vă spun – dar în nici un caz să nu apăreţi la restaurant. Dacă sunteţi văzut, tipul o să se evapore şi toată lumea o să fie foarte nefericită. Aşteptaţi-mă la secţia de pe strada 54 – e între străzile 8 şi 9 sau aranjaţi cu amicul dumneavoastră să vă întâlniţi după ce-am pus laba pe Macondo şi veniţi împreună cu el. Să-mi spuneţi şi mie cum vreţi să faceţi. Mai aveţi vreo întrebare?

  — Încă una. E o chestie sigură? O să fie un cec adevărat cel pe care i-l dă dr. Randal, şi cei mai mulţi bani sunt ai mei.

  — Ai dumneavoastră? Credeam că sunt banii lui.

  — I-am împărţit şaizeci-patruzeci. Eu pun douăzeci şi patru de mii de dolari.

  — Dacă-i o chestie sigură? Avem doi oameni care-şi iau prânzul la masa vecină şi alţi trei care urmăresc şi filmează orice mişcare. Destul de sigură. Dar eu n-aş face-o.

  — De ce?

  — Întotdeauna poate apărea ceva – un cutremur, un incendiu, toţi cei trei ofiţeri să facă infarct şi să cadă seceraţi – nu ştiu, se mai întâmplă şi chestii nasoale. Totuşi, eu n-aş face-o. Dar io nu-s doctor.

  Viaţa a devenit din nou interesantă pentru Marshal. Din nou jogging. Din nou baschet. Şi-a anulat programările la Carol deoarece era prea laş să recunoască faptul că îl urmărise pe Peter. Ea se dedicase întru totul unei tactici opuse: insista să-l convingă să-şi accepte pierderea şi să îşi depăşească furia. Era o lecţie bună, se gândea Marshal, pe tema pericolului de a da sfaturi în terapie: dacă pacienţii nu respectă recomandarea, nu se mai întorc.

  În fiecare seară, vorbea cu Arthur Randal. Pe măsură ce întâlnirea cu Peter se apropia, Arthur devenea din ce în ce mai nervos.

  — Marshal, soţia mea e convinsă că o s-o încasez în afacerea asta. Că o să ajungă în ziare. Pacienţii mei o să citească despre ea. Gândeşte-te la reputaţia mea. Ori o să fiu ridiculizat, ori acuzat că am investit împreună cu un pacient.

  — Dar tocmai ăsta-i şpilul: tu nu investeşti împreună cu un pacient. Tu acţionezi în complicitate cu poliţia, pentru a prinde un criminal. Lucrul ăsta o să-ţi îmbunătăţească reputaţia.

  — Nu asta se va scrie în presă. Gândeşte-te puţin. Ştii cât de înnebuniţi sunt după scandaluri – mai ales cu psihiatrii. Cred din ce în ce mai tare că n-am nevoie de aşa ceva. Afacerea cu cabinetul îmi merge bine, am tot ce mi-am dorit vreodată.

  — Arthur, dacă nu citeai anunţul meu, hoţul ăsta te-ar fi uşurat de patruzeci de mii. Iar dacă nu-l oprim, o să continue – victimă după victimă.

  — N-ai nevoie de mine, prinde-l tu, eu o să-i confirm identitatea. Depun cerere pentru un post la Universitatea Columbia… chiar şi cea mai mică aluzie la un scandal…

  — Uite, Arthur, am o idee: asigură-te ca eşti acoperit – scrie o scrisoare detaliată despre situaţia asta şi planurile tale şi adreseaz-o Societăţii Psihiatrilor din New York – fă-o acum, înainte de arestarea lui Macondo. Dacă e necesar, poţi să dai o copie a scrisorii către presă, iar alta Universităţii Columbia. Aşa eşti acoperit pe toate părţile.

  — N-am cum să scriu scrisoarea aia, Marshal, fără a pomeni de tine – de anunţul tău, de combinaţia ta cu Macondo. Cum ţi se pare asta? Nici tu n-aveai chef să ţi se facă public numele.

  Marshal a pălit la ideea de a fi într-un pericol şi mai mare să fie expus publicităţii, dar ştia că n-are de ales. În orice caz, nu prea mai conta – faptul că discuţia lui cu detectivul Collins fusese înregistrată făcea oricum publică întreaga lui combinaţie cu Peter.

  — Dacă nu se poate altfel, Arthur, fă-o. N-am nimic de ascuns. Toţi cei din breasla noastră n-o să simtă decât recunoştinţă pentru noi.

  Apoi mai era faptul că trebuia să poarte un microfon, aşa încât poliţia să înregistreze finalizarea contractului cu Macondo. Pe măsură ce zilele se scurgeau, Arthur devenea din ce în ce mai tulburat.

  — Marshal, sigur există şi alte metode. Chestia asta nu-i atât de simplă – mă pun într-un mare pericol. Macondo e prea deştept şi prea experimentat să înghită aşa ceva. Ai vorbit şi tu cu detectivul Collins? Fii sincer – crezi că e la fel de inteligent ca Macondo? Dacă Macondo o să descopere microfonul în timpul discuţiei cu mine?

  — Cum?

  — O să-l dibuie el cumva. Îl cunoşti, întotdeauna e cu zece paşi în faţă.

  — Nu şi de data asta. Poliţia e la masa vecină, Arthur. Şi nu uita grandomania de sociopat, senzaţia lui de invulnerabilitate.

  — Sociopaţii sunt şi imprevizibili. Poţi să fii sigur că Peter n-o s-o ia razna şi n-o să scoată un pistol?

  — Arthur, nu aşa operează el… nu e stilul lui. Eşti în siguranţă. Aminteşte-ţi, eşti într-un restaurant în vogă, înconjurat de poliţişti vigilenţi. Poţi să faci asta. Trebuie s-o faci.

  Marshal avea premoniţia îngrozitoare că Arthur va renunţa