în ultimul moment şi, în fiecare dintre convorbirile zilnice, apela la toată forţa lui retorică pentru a-l încuraja pe timidul său complice. I-a împărtăşit temerile sale detectivului Collins, care i s-a alăturat în încercarea de a-l calma pe Arthur.

  Dar, spre meritul lui, Arthur a trecut peste slăbiciunea sa şi a început să aştepte întâlnirea cu Macondo cu dârzenie, chiar cu nepăsare. Marshal a transferat partea lui de bani marţi dimineaţă, a vorbit seara cu Arthur pentru a verifica dacă îi primise şi a luat un avion spre New York.

  Avionul a întârziat două ore, şi era trei după-amiază când a ajuns la secţia de pe strada 54, unde urma să se întâlnească cu Arthur şi cu detectivul Collins. Funcţionarul l-a informat că detectivul discuta cu cineva şi l-a condus până la un scaun jerpelit de piele din hol. Marshal nu mai fusese niciodată într-o secţie de poliţie, şi a urmărit cu mare interes şirul constant de suspecţi traşi la faţă care coborau şi urcau scara, însoţiţi de poliţişti iritaţi. Dar era cam ameţit – fusese atât de agitat, încât nu putuse dormi în avion -, şi a adormit repede.

  Treizeci de minute mai târziu, funcţionarul l-a trezit zgâlţâindu-l uşurel de umăr şi l-a îndrumat spre o cameră de la etajul al doilea, unde detectivul Collins, un negru solid, scria ceva la birou. Ce tip imens, s-a gândit Marshal, gabarit de fundaş. Exact cum mi-l imaginam.

  Dar nimic altceva nu era aşa cum îşi imaginase el. Când Marshal s-a prezentat, a fost izbit de formalismul ciudat al detectivului. I-a luat o secundă odioasă pentru a-şi da seama că detectivul n-avea nici cea mai vagă idee cine era. Da, el era detectivul Darnel Collins. Nu, nu vorbise cu Marshal la telefon. Nu, nu auzise niciodată de dr. Arthur Randal sau de Peter Macondo. Nu auzise nici despre vreo arestare la Jockey Club. Nu auzise niciodată de Jockey Club. Da, bineînţeles, era extrem de sigur că nu-l arestase pe Peter Macondo în timp ce plescăia cicoare. Cicoare? Ce-i aia?

  Explozia din mintea lui Marshal a fost asurzitoare, chiar mai stridentă decât bomba detonată de descoperirea din urmă cu câteva săptămâni că garanţia bancară fusese falsificată. L-a apucat ameţeala şi s-a prăbuşit în scaunul pus la dispoziţie de detectiv.

  — Uşurel, domnule. Uşurel. Staţi cu capul în jos. Poate vă ajută. Detectivul Collins s-a ridicat în picioare şi s-a întors cu un pahar cu apă. Spuneţi-mi ce s-a întâmplat. Dar am o bănuială că ştiu deja.

  Marshal, stupefiat, i-a relatat întreaga poveste. Peter, bancnote de o sută de dolari, Adriana, Clubul P. U., căşti de bicicletă, anunţul din revista de psihiatrie, telefonul lui Arthur Randal, cum împărţise banii şaizeci-patruzeci, detectivul particular, Jaguarul, înscenarea cu microfonul şi cei douăzeci şi patru de mii de dolari, Departamentul de fraude – totul – toată catastrofa.

  Detectivul Collins clătina din cap auzind cuvintele lui Marshal.

  — Doamne, ce chestie deşteaptă, ştiu. Hei, nu arătaţi prea bine. Aţi vrea să vă întindeţi?

  Marshal a clătinat din cap, cuprinzându-şi fruntea în palme, iar detectivul a întrebat:

  — Sunteţi în stare să vorbiţi?

  — La toaletă, repede.

  Detectivul Collins l-a condus la toaleta bărbaţilor şi a aşteptat în birou. Marshal a vomitat în closet, şi-a clătit gura, s-a spălat pe faţă şi s-a pieptănat. S-a îndreptat încet spre biroul detectivului Collins.

  — Vă e mai bine?

  Marshal a încuviinţat din cap.

  — Acum pot vorbi.

  — Ascultaţi-mă un minut. Daţi-mi voie să vă explic ce vi s-a întâmplat, a spus detectivul Collins. Asta e o lovitură în doi timpi. E faimoasă. Am auzit multe despre ea, dar n-am investigat niciodată una. Am învăţat despre asta la cursurile despre fraude. Trebuie să ai talent, nu glumă, ca să-ţi iasă. Cel care operează trebuie să găsească o anumită victimă; deşteaptă, trufaşă… iar apoi ce face? Loveşte de două ori… Prima oară profită de lăcomia ei… a doua oară profită de dorinţa de răzbunare. Un mare talent. Ei bine, n-am mai văzut aşa ceva până acum. Ai nevoie de nervi tari, pentru că multe chestii pot merge prost. Să luăm un exemplu – dacă aţi fi avut măcar o bănuială şi aţi fi căutat în cartea de telefon din Manhattan numărul real al secţiei de poliţie, totul s-ar fi terminat. Mamă, ce tupeu. Experţi de mâna-ntâi.

  — Nici o şansă, nu? a şoptit Marshal.

  — Dă-mi numerele alea de telefon, o să le verific. O să încerc să fac tot ce pot. Dar adevărul? Vreţi să ştiţi adevărul? … Nici o şansă.

  — Dar adevăratul dr. Randal?

  — Probabil e în vacanţă, în străinătate. Macondo o fi intrat pe robotul lui telefonic. Nu-i greu.

  — Dar puteţi să-i puneţi sub urmărire pe ceilalţi implicaţi? a întrebat Marshal.

  — Care alţii? Nu mai e nimeni. Probabil că prietena lui a jucat rolul centralistei de la poliţie. Iar el i-a interpretat pe toţi ceilalţi. Tipii ăştia sunt actori. Cei mai buni fac toate vocile singuri. Iar tipul ăsta e bun. Şi a dispărut de mult. Garantat.

  Marshal s-a împleticit pe scări în jos, sprijinindu-se de braţul detectivului Collins, a refuzat să fie condus la aeroport într-o maşină de poliţie, a luat un taxi de pe Eight Avenue, s-a dus la aeroport, a luat următorul avion spre San Francisco, a condus maşina până acasă într-o stare de şoc, şi-a anulat toate întâlnirile cu pacienţii din următoarea săptămână şi s-a vârât în pat.

 

  Douăzeci şi nouă

  — Bani, bani, bani. Nu putem vorbi şi despre altceva, Carol? Dă-mi voie să-ţi spun o poveste despre tatăl meu, care va răspunde o dată pentru totdeauna la toate întrebările despre mine şi bani. S-a întâmplat pe vremea când eram bebeluş, dar am auzit-o toată viaţa – face parte din folclorul familiei. Marshal şi-a descheiat încet bluza de trening, şi-a scos-o, a respins mâna întinsă a lui Carol, care se oferea s-o agaţe