— Avea o mică băcănie, de doi metri pe doi, la intersecţia străzilor Fifth şi R, în Washington. Noi locuiam deasupra magazinului. Într-o zi, un client a intrat şi a cerut o pereche de mănuşi de lucru. Tatăl meu a arătat spre uşa din spate, spunându-i că trebuie să le ia dintr-o cameră de acolo şi că asta o să-i ia câteva minute. Ei bine, nu era nici o cameră în spate. Uşa dădea într-o alee. Tatăl meu a fugit pe alee până în piaţa care se afla la două cvartale distanţă, a cumpărat o pereche de mănuşi cu doisprezece cenţi şi i le-a vândut clientului cu cincisprezece cenţi.

  Marshal a scos o batista, şi-a suflat energic nasul şi şi-a şters nestânjenit lacrimile de pe obraji. De la întoarcerea din New York, abandonase toate încercările de a-şi ascunde vulnerabilitatea şi plângea aproape la fiecare şedinţă. Carol şedea tăcută, respectând lacrimile lui Marshal şi încercând să-şi aducă aminte când a văzut ultima oară un bărbat plângând. Jeb, fratele ei, refuza să plângă, deşi era adesea abuzat de toată lumea: tată, mamă, bătăuşii şcolii – uneori doar pentru a fi văzut plângând.

  Marshal şi-a îngropat faţa în batistă, Carol s-a întins spre el şi l-a strâns de mână.

  — Lacrimile sunt pentru tatăl tău? Mai e în viaţă?

  — Nu, a murit tânăr, înmormântat pentru eternitate în băcănia aia. Prea multă alergătură. Prea multe tranzacţii de trei cenţi. De câte ori mă gândesc la ce înseamnă să câştigi bani, la a pierde bani sau la a face cheltuieli extravagante, îmi vine în minte imaginea tatălui meu îmbrăcat cu şorţul lui alb pătat cu sânge de pui, zbughind-o pe aleea aia murdară, cu vântul bătându-i în faţă, cu părul negru fluturând, gâfâind, ţinând sus, triumfător, asemenea unei torţe olimpice, o pereche de mănuşi de lucru de doisprezece cenţi.

  — Şi tu, Marshal, tu ce loc ocupi în imaginea asta?

  — Imaginea asta e leagănul pasiunilor mele. Poate că a fost incidentul critic definitoriu al vieţii mele.

  — A influenţat viitoarea ta atitudine faţă de bani? a întrebat Carol. Cu alte cuvinte, câştigă destui bani, şi oasele tatălui tău vor înceta să mai zornăie pe alee.

  Marshal a rămas stupefiat. Şi-a ridicat privirea spre avocatul său, cuprins brusc de respect. Rochia ei mov, făcută la comandă, care îi punea în valoare tenul strălucitor, îl făcea să se simtă cam prost pentru că nu se bărbierise şi purta un trening murdar.

  — Comentariul tău… mă sufocă. Trebuie să mă gândesc la oase care zornăie.

  Apoi o lungă tăcere. Carol i-a dat un imbold.

  — Unde ţi-au zburat gândurile?

  — La uşa aia din spate. Povestea cu mănuşile nu se referă doar la bani, ci şi la uşi din dos.

  — Uşa din dos a magazinului tatălui tău?

  — Mda. Şi la pretextul că ea dădea într-un depozit mare, nu în alee – asta e metafora întregii mele vieţi. Pretind că am alte camere. Şi totuşi, în străfundul sufletului meu, ştiu că n-am nici un depozit, nici o marfă ascunsă. Intru şi ies prin alei şi uşi din dos.

  — Ah, Pacific Union Club, a zis Carol.

  — Exact. Îţi poţi imagina ce a însemnat pentru mine ca în sfârşit, în sfârşit să intru pe uşa din faţă? Macondo a folosit o momeală irezistibilă, momeala sus-puşilor. De dimineaţa până seara tratez pacienţi bogaţi. Suntem apropiaţi, trăim momente de intimitate, le sunt indispensabil. Totuşi, eu îmi ştiu locul. Ştiu că dacă n-ar fi fost profesia mea, dacă i-aş fi întâlnit într-un alt context, nici nu s-ar fi uitat la mine. Sunt ca preotul parohiei, provenind dintr-o familie săracă, care sfârşeşte prin a asculta confesiunile clasei de sus. Dar P. U. Club – ăsta a fost simbolul împlinirii mele. Am ieşit din băcănia de pe Fifth şi R, am urcat treptele din marmură, am bătut cu ciocanul mare din bronz, am trecut prin uşa deschisă în camerele îmbrăcate în catifea roşie. Am tânjit după asta toată viaţa.

  — Şi înăuntru te aştepta Macondo – un bărbat mai corupt decât toţi cei care au intrat vreodată în magazinul tatălui tău.

  Marshal a încuviinţat din cap.

  — Adevărul e că îmi aduc aminte de clienţii tatălui meu cu multă afecţiune. Îţi aminteşti că ţi-am povestit despre un pacient care m-a manipulat acum câteva săptămâni, obligându-mă să mă duc cu el la Avocado Joe’s? Nu mai fusesem niciodată într-un loc ca ăla… atât de rău famat. Şi totuşi, vrei să ştii adevărul? Mi-a plăcut acolo. Nu mă scuz – m-am simţit mai confortabil decât la P. U. Club. M-am simţit ca acasă. A fost ca atunci când stăteam cu clienţii tatălui meu în magazinul de pe Fifth şi R. Dar detest faptul că-mi place. Nu mă încântă să mă cobor la nivelul ăla – e tulburător faptul că suntem atât de profund influenţaţi de evenimentele timpurii ale vieţii noastre. Sunt capabil de lucruri mai bune. Toată viaţa mi-am zis: „Îmi şterg praful din băcănie de pe tălpi. O să fiu mai presus de toate astea”.

  — Bunicul meu s-a născut în Neapole, a spus Carol. Nu-mi amintesc prea multe despre el, doar faptul că m-a învăţat să joc şah şi, de fiecare dată când terminam partida şi puneam piesele la loc, spunea acelaşi lucru – şi acum îi pot auzi vocea blândă: „Vezi tu, Carol, şahul e ca viaţa: când jocul se termină, toate piesele – pionii, regii şi reginele toate se duc înapoi, în aceeaşi cutie”. Şi pentru tine e o lecţie la care merită să meditezi, Marshal: pionii, regii şi reginele, toţi se duc înapoi, în aceeaşi cutie, la sfârşitul jocului. Ne vedem mâine. La aceeaşi oră.

  De când se întorsese de la New York, Marshal se întâlnise în fiecare zi cu Carol. De două ori îl vizitase acasă, apoi el începuse să se târască până