la biroul ei, iar acum, o săptămână mai târziu, începea să iasă din apatia depresivă şi făcea efortul de a înţelege ce rol a jucat el însuşi în ceea ce i se întâmplase. Asociaţii ei au remarcat regularitatea întâlnirilor cu Marshal şi i-au pus multe întrebări legate de caz. Dar Carol răspundea întotdeauna:

  — Un caz complex. Nu pot spune mai mult – probleme delicate de confidenţialitate.

  În tot acest răstimp, Carol continua să primească îndrumări de la Ernest. Observaţiile şi sfaturile ei aveau succes: aproape toate sugestiile funcţionau nemaipomenit.

  Într-o zi, când Marshal părea blocat, se hotărâse să încerce exerciţiul cu monumentul funerar.

  — Marshal, o parte atât de mare a vieţii tale a fost centrată pe obţinerea succesului material, a câştigului financiar, care poate procura o mulţime de alte beneficii – statutul tău, colecţia ta de artă încât banii par să te definească şi să dea sens vieţii tale de până acum. Ţi-ai dori ca asta să fie emblema cu care intri în eternitate, să-ţi rezume întreaga viaţă? Spune-mi, te-ai gândit vreodată ce ţi-ar plăcea să fie gravat pe mormântul tău? Atributele astea ar fi – ascensiunea, acumularea, banii?

  Marshal a clipit când o picătură de transpiraţie i s-a rostogolit într-un ochi.

  — Asta-i o întrebare dură, Carol.

  — Nu ar trebui să pun întrebări dure? Fă-mi pe plac – ocupă-te două minute de asta. Spune orice îţi vine-n minte.

  — Primul lucru care-mi vine-n minte e ce a spus detectivul din New York despre mine – că am fost trufaş, orbit de lăcomie şi de dorinţa de răzbunare.

  — Asta vrei să scrie pe mormânt?

  — Asta nu vreau şi scrie pe mormântul meu. Ar fi un coşmar. Dar poate că merit caracterizarea asta – poate că întreaga mea viaţă a avut drept ţintă acest epitaf.

  — Nu vrei monumentul ăsta funerar? Atunci, a zis Carol, uitându-se la ceas, e clar ce trebuie şi faci în viitor: trebuie să-ţi schimbi modul de viaţă. Astăzi nu mai avem timp, Marshal.

  Marshal a încuviinţat din cap şi şi-a luat jacheta de pe podea, a îmbrăcat-o încet şi s-a pregătit de plecare.

  — Brusc, mi s-a făcut frig… tremur… întrebarea ta cu monumentul funerar. E o întrebare şocantă – devastatoare. Trebuie sa ai grijă cu artileria grea de genul ăsta, Carol. Ştii de cine-mi aduci aminte? Îţi aminteşti de terapeutul ăla despre care m-ai întrebat odată? Ernest Lash, cel pe care l-am supervizat. Ăsta e genul de lucru pe care probabil că l-ar întreba el. Întotdeauna îi interziceam să pună asemenea întrebări. El spune despre ele că sunt parte a unei terapii existenţiale de şoc.

  Carol aproape se ridicase deja în picioare, dar curiozitatea a făcut-o să se răzgândească.

  — Deci crezi că e o metodă nasoală? L-ai cam criticat pe Lash.

  — Nu, n-am spus că pentru mine e o metodă nasoală. Din contră, e o metodă excelentă. O bună alarmă de deşteptare. Iar în ce-l priveşte pe Ernest Lash – n-ar fi trebuit să fiu atât de dur cu el. Aş vrea să-mi retrag o parte din cuvintele pe care i le-am zis.

  — De ce ai fost atât de dur?

  — Aroganţa mea. Exact despre ce am discutat toată săptămâna asta. Am fost intolerant faţă de el: eram atât de convins că doar eu am dreptate. N-am fost un bun supervizor. Şi n-am învăţat nimic de la el. Nu învăţ nimic de la nimeni.

  — Deci, care-i adevărul despre Ernest Lash?

  — Ernest e băiat bun. Nu, mai mult decât atât. Adevărul e că-i un bun terapeut. Aveam obiceiul să fac mişto de el spunându-i că simte nevoia să mănânce atât de mult pentru că dă prea mult de la el pacienţilor – se implică prea mult, se lasă secat de ei. Dar dacă aş fi nevoit să mă duc la un terapeut, aş alege unul care greşeşte mai degrabă fiindcă dă prea mult de la el. Dacă nu ies în curând din mocirlă şi voi fi nevoit să trimit la altcineva o parte din pacienţii pe care îi am, mă gândesc să-i trimit pe câţiva la Ernest.

  Marshal s-a ridicat să plece.

  — Am depăşit timpul. Mersi că ai stat mai mult cu mine astăzi, Carol.

  Şedinţă după şedinţă se scurgea, iar Carol ezita să aducă vorba despre căsnicia lui Marshal. Poate pentru că şi viaţa ei conjugală era stearpă. Până la urmă, într-o zi, răspunzând la una dintre afirmaţiile repetate ale lui Marshal că ea era singura persoană din lume cu care putea vorbi sincer, şi-a luat inima-o dinţi şi l-a întrebat de ce nu putea discuta cu soţia lui. Din spusele lui Marshal reieşea clar că nu-i zisese lui Shirley nimic despre escrocheria de la New York. Nici despre cât de tulburat era. Nici că avea nevoie de ajutor.

  Motivul pentru care nu vorbise cu Shirley, a zis Marshal, era că nu voia să-i întrerupă vacanţa de o lună de meditaţie la Tassajara, Carol ştia că aceasta era o raţionalizare: acţiunile lui Marshal erau motivate mai puţin de grijă, ci, mai degrabă, de indiferenţă şi ruşine. Marshal îşi dădea seama că rareori se gândea la Shirley, că era prea preocupat de stările lui interne şi că el şi soţia lui trăiau acum în lumi diferite. Îndemnată de recomandarea lui Ernest, Carol a insistat.

  — Marshal, spune-mi, ce se întâmplă dacă unul dintre pacienţii tăi refuză în mod repetat, cu atâta degajare, să discute despre relaţia cu soţia lui, care durează de douăzeci şi patru de ani? Cum ai reacţiona tu?

  Aşa cum prevăzuse Ernest, Marshal i-a pus tălpi.

  — Biroul tău e unicul loc unde nu trebuie să fiu terapeut. Fii consecventă. Ieri îmi spuneai că nu las pe nimeni să aibă grijă de mine, iar acum încerci să mă faci să fiu terapeut chiar şi aici.

  — Dar, Marshal, n-ar fi o prostie din partea