Concluzia Nopţilor la Serampore obligă pe cetitor să se întrebe dacă autorul nu se numără printre adepţii şcolilor indiene pentru care %ninwia şi samsara sunt de fapt tot una şi să constate că e mult mai sceptic faţă de posibilităţile telmicelor extatice indiene decât se crede sau a dat singur de înţeles în alte lucrări publicate în străinătate. Telmicele extatice desigur interpun un văl între eu (aşa-zisul eu) şi lumea înconjurătoare (aşa-zisă lume înconjurătoare), ele estompează aşa-zisa realitate şi frâng inexorabilul lanţ care îl leagă de timp (iluzoriul timp). Dar rămâne întreagă problema de a şti ce fac cu eul după ce îl scot din maya comună? Ei bine, Nopţile arată cât se poate de categoric că eul nu e purtat în lumea esenţelor – porţile rămân ferecate – ci doar transplantat în alt sistem de iluzii, ce-i drept mai lax, cu serii simultane de timpuri diferite, cu surprize mai neaşteptate, dar tot iluzoriu şi el. Trecem în alte orânduiri – pentru noi interesante, ciudate, atractive -; la fel de neesenţiale, de ne-adevărate, de ne-absolute ca şi orânduirea în care trăim când suntem în stare de trezie şi supuşi conştiinţei generale.

  Mai sunt şi cuvintele lui Dostoievski: „Fantasticul este tot una cu realul; fără real nu există fantastic.”

  — Există un singur fantastic care nu amăgeşte şi nu duce pe alte tărâmuri ale iluziei, care nu e o simplă schimbare de decor: e fantasticul credinţei. Care nu tăgăduieşte realitatea, ci o transcende; care nu trebuie să iasă din camera galbenă pentru a o părăsi; care nici nu e fantastic, pentru că nu distrează mintea cu un alai (o comedie) de alte lumi posibile tot neesenţiale, ci o solicită să se concentreze asupra realităţii; care nu stupeface fiinţa, ci transfigurează lumea şi metanoizează eul.

  Creştinismul e surprinzătoarea cheie a camerei galbene, iar călătoria la Serampore e inutilă.

  „Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi cei pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor.”

  Luca 10, 21

  Primesc de la fostul meu coleg Alexandru Ciorănescu, fruntaş împreună cu Rafael Cristescu al clasei noastre de la Spiru Haret, acum profesor la universitatea din Insulele Canare, volumul de nuvele al lui Mircea Eliade. Cartea e tipărită în româneşte la Madrid.

  Din La ţigănci şi alte povestiri, pusă acum în vânzare la Bucureşti după o aşteptare de mai bine de un an în depozite, lipsesc În strada Mântuleasa şi O fotografie veche de 14 ani. Nu e de mirare. (Cum de-au tipărit Adio? E o elegie legionară.)

  La ţigănci, Adio, În strada Mântuleasa: trei perfecţiuni. Dar pentru mine O fotografie exprimă mai mult decât oricare nuvelă fantastică a lui M. E. Adevăruri cutremurătoare şi face loc în cadrul literaturii universale viziunii româneşti şi ortodoxe despre viaţă şi tainele ce ne înconjoară. În ea regăsesc tot ce cred mai intens şi iubesc mai pasionat.

  La prima vedere; o nuvelă de Hemingway ori Aldous Huxley. Decorul şi recuzitele: un bar anglo-saxon. Un reflector, mese din lemn vechi, lumină indirectă, pahare de cristal şlefuit, clinchetul sticlelor, băuturi tari, vremelnica dar calda frăţietate a localurilor unde se consumă alcool, melodia sfâşietor de vulgară a unei guriste.

  Surpriză: din nuvelă lipsesc şi tehnica indiană a contemplaţiei şi motivele mitico-ritualiste şi chiar fantasticul. Fantasticul nu apare decât sub ipostaza destinului mereu prezent în cotidian.

  Eroul: Dumitru, românul cu nume banal (hramul bisericii româneşti din New York e St. D.), care-i vorbeşte pastorului Dugay-Martin „cu credinţa lui naivă, idolatră şi vană” şi încearcă să-l exorcizeze, să-i dovedească posibilitatea transfigurării şi izbăvirii. Fostul pastor-escroc despre Dumitru: „E mai aproape de Dumnezeul adevărat decât noi toţi. Şi tot el are să-l vadă cel dintâi când Dumnezeul adevărat îşi va arăta din nou faţa.”

  Misterul nuvelei nu-l constituie fotografia Theclei – problemă gen Dorian Gray – ci puterea mântuitoare a credinţei, care preface nuvela într-o Mărturisire de credinţă ortodoxă şi românească, Chicago 1959, următoare Mărturisirii ortodoxe a lui Petru Movilă, sinodului de la Iaşi din 1642 ori enciclicii de la Constantinopol a patriarhilor ortodocşi (1848).

  Ce respinge Dumitru? Respinge marile descoperiri (ori marile iluzii) ale Occidentului: spiritul universal (Hegel! Noica!), semiologia, zenul (asiatismul! Eliade însuşi!), televiziunea, limba universală (Cioran! care nu concepe culturi exprimate în limbi periferice). Istoria, semantica şi sociologia (tot structuralismul!). Şi cine e Dumitru? E românul din Sarmaţia, Le paysan du Danube104, omul simplu, fiul lui Mutter Natur105. Nu numai atât, e şi adevăratul intelectual, care nu confundă raţiunea cu prostia şi cultura cu unus liber106. Nu e homo unius libri107. E omul care crede în Dumnezeu şi în miracole, nesofisticat şi neamăgit de pseudo-ştiinţe cu nume sonore, care în barul hemingwayano-huxleyan mărturiseşte Logosul, întruparea lui Dumnezeu şi mântuirea.

  Şi totul cu virulenţa Scripturii, dar şi cu ceva din Creangă, Caragiale şi Brătescu-Voineşti.

  Când Dugay-Martin afirmă (pe urmele „teologilor morţii lui Dumnezeu”: Hamilton, Von Buren, Alitzer, Robinson, Cox ori Vahanian) moartea ori retragerea lui Dumnezeu – („Dumnezeu s-a retras din lume, a dispărut. Pentru noi, oamenii, e ca şi mort. Putem spune, fără urmă de nelegiuire, că Dumnezeu a murit pur şi simplu pentru că nu mai e cu noi, nu ne mai este accesibil. S-a retras, s-a ascuns undeva. Acel „undeva” nu face parte din lumea noastră, e ceva pe care filosofii îl numesc transcendent. Dar pentru noi, oamenii, transcendenţa e o formă a morţii. Dumnezeu nu intervine în lume. Aş mai spune ceva, dar nu îndrăznesc s-o spun: că bine face că nu intervine, pentru că lunga lui absenţă, politica lui de neintervenţie în istorie, mai poate însemna şi altceva: că pur şi simplu Dumnezeu s-a retras definitiv, adică, într-un cuvânt: a murit”) – ce face Dumitru? Se porneşte pe contra-argumente? Protestează? Încearcă să-l convingă pe interlocutor? Câtuşi de puţin. În cel mai pitoresc, mai cald, mai dulce stil ţărănesc îi trânteşte un neaşteptat: Să vă dea Dumnezeu noroc, doctore Martin. Noroc şi